Mărturii reale: ce înseamnă să fii bipolar?

Am 36 de ani și sunt bipolară. Suferința mea a început acum 13 ani. A fost cumplit la început. Nu puteam sã accept cã am aceastã problemã. Visam noaptea cã scenariul meu de început s-a adeverit și cã nu sunt bolnavã.

Dar ce înseamnã sã fii bipolar? Am trecut prin cele mai crunte depresii cu niște atacuri de panicã paroxistice în urma cãrora nu-mi doream decât sî mã sinucid, ceea ce mã speria foarte tare, mai ales cã bunica de pe mamã a dus la bun sfârșit aceastã tendințã, sfârșind prin a-ți pune capãt zilelor. Personal, fumam foarte mult, îmi imaginam cum mã arunc în lac și suferința mea se va înneca odatã cu mine. Această perioadă a durat atât de mult încât mă rugam să fiu infirmă, oricum, numai să nu simt această suferință paralizantă.

Dar nu s-a oprit totul aici. Când intram într-un episod, acesta debuta cu o stare maniacală, adică aveam atâta energie încât nu puteam să dorm, eram euforică, râdeam tot timpul, delirând. În delirul meu mă credeam urmărită de Serviciul Român de Informații. SRI-iștii erau simpli oamneni de pe stradă care mă priveau fix, purtau ochelari de soare, aveau ochii albaștri, dar mai ales dominatori.

M-am crezut Isus, Dumnezeu, Fecioara Maria sau o persoană aleasă care comunica cu ea. În acest context am auzit o voce care mi-a spus “ V-am spus că am să vă fac fericiți ?! Am să vă fac” Eram sigură că îmi vorbea ea (FecioaraMaria) în urma rugăciunilor fierbinți de a nu-i mai vedea pe ai mei triști, certându-se mereu și mai ales din cauza mea. Vocea avea timbrul meu vocal dar nu a venit ca un gînd, ci am auzit-o clar în capul meu. Eram sigură că era un mesaj venit de sus.

Coincidențele mă terminau. Am intrat în biserică la crez, exact în momentul când preotul spunea : „Și s-a făcut om și a coborât pe pământ”. M-am uitat în ochii episcopului (era o slujbă importantă), el s-a uitat în ochii mei, ceea ce mi-a întărit credința că sunt Isus în varianta feminină. Și da, citisem în adolescență, „Christos răstignit a doua oară” de Nikos Kazantzakis. Isus era un personaj adaptat zilelor noastre. Și eu eram fiica lui Dumnezeu, ba Dumnezeu însuși, care „ Aude totul, dar nu înțelege nimic ” și care ne-a făcut pe noi dintr-o glumă.

Am încercat tot felul de medicamente care nu au dat roade, pentru că nu aveam încredere în psihiatri, ba chiar îi priveam cu ostilitate, până când am întâlnit psihiatrul în care să am încredere. Răspundeam foarte bine la tratament. Încet, încet, prin psihoeducație și ai mei au început să se liniștească și să aibă încredere la rândul lor în mine. Să-și recapete încrederea de fapt. Și aveau toate motivele. Au trecut printr-un adevărat coșmar cu mine.

Tot datorită psihoeducației am început să înțeleg că, sub tratament pot să duc o viață „în limitele normalității”. Mergeam și la psiholog, și încă mai merg. Și-mi face multă plăcere. Psihologii mi-au fost dragi întotdeauna. Ei erau cei care mă ascultau cu calm, mă înțelegeau și, mai mult de atât, m-au ajutat să mă accept așa cum sunt. Cu bune, cu rele, sunt un om. Cu capul în nori, cel mai adesea, neatentă, împrăștiată, dar cu un zâmbet sănătos pe buze.

Încet, încet, pastilele au devenit pritenele mele cele mei bune, care erau tot timpul acolo și-mi ofereau siguranța de care aveam nevoie. Din fericire am prieteni care m-au susținut indiferent de comportamentul și ieșirile mele. Și da, e foarte dificil să stai cu un om într-un episod psihotico-maniacal. Te trezești că în ciuda eforturilor și a iubirii, te consideră un dușman din pricina nesomnului și a extenuării psihice.

Condimentele unei vieți frumoase pentru mine sunt familia frumoasă pe care am redescoperit-o, prietenii care au rămas alături de mine și pe care mi i-am făcut chiar în rîndurile psihiatrilor și psihologilor și prietenele de siguranță, pastilele.

În concluzie, un tratament medicamentos adecvat, pe care doar un psihiatru dedicat ți-l poate găsi, alături de psihoeducație, care are un rol fundamental pentru a înțelege lucrurile așa cum sunt, și cea mai importantă, acceptarea. Acceptarea faptului că da, ai o boală care nu te schimbă cu nimic ca om, dacă ai norocul să întâlnești, oameni între oameni.
Iubesc oamenii și ei mă iubesc pe mine.