Arhivă autor admin_funpsi

deadmin_funpsi

Depresia post-partum

Perioada imediat după naștere este cea mai vulnerabilă pentru dezvoltarea unei afecțiuni psihice la femei.

Până la 85% din femeile care nasc resimt o instabilitate emoțională după naștere, denumită în engleză ”post partum blues”. Ea se manifestă frecvent prin fluctuații rapide de dispoziție, plâns facil, iritabilitate, anxietate. Simptomele sunt cele mai intense la 4-5 zile după naștere și durează câteva zile. În general însă, sunt limitate în timp și dispar spontan după 2 săptămâni.

Femeile care au simptome pentru perioade mai lungi de 2 săptămâni ar trebui să facă un screening pentru depresie postpartum.

Depresia post-partum este mai persistentă și mai debilitantă, adesea interferă cu abilitatea mamei de a se îngriji pe sine sau pe copil. Apare la 10-15% din totalul femeilor din populația generală. Atunci când nu este tratată se asociază cu alterarea stării de sănătate a mamei și cu restricție de creștere intrauterină. Cel mai frecvent se dezvoltă în primele 4 luni după naștere, dar poate apărea oricând pe parcursul primului an.

Femeile cu cel mai mare risc de a dezvolta depresie post-partum sunt cele care au un istoric personal de depresie, care au avut depresie post-partum la o naștere anterioară sau în timpul sarcinii.

Alți factori de risc sunt evenimentele stresante de viață sau cele cotidiene legate de îngrijirea copilului, lipsa suportului social, în special din partea partenerului, sarcina nedorită, nesiguranța financiară.

Semnele și simptomele sunt aceleași ca în depresia majoră: dispoziție tristă, plâns, lipsă de plăcere indiferent de context, insomnie, oboseală, perturbări de apetit, gânduri recurente de moarte. În mod specific sunt mai accentuate tristețea, anxietatea, disperarea. Mama are îngrijorări și obsesii privind sănătatea copilului, sentimente ambivalente sau chiar negative față de copil sau chiar gânduri intruzive de frică de a nu face rău copilului.

Depresia post-partum poate avea grade diferite de severitate. Inițierea precoce a tratamentului se asociază cu un prognostic mai bun. Incorect sau insuficient tratată, poate determina alterarea relației dintre mamă și bebeluș sau cu partenerul. De asemenea poate crește riscul de boală la mamă sau la bebeluș și poate afecta chiar și  dezvoltarea socială sau școlară a copilului.

Pentru femeile cu simptome ușoare sau moderate se indică psihoterapia individuală sau de grup și  psihoeducație privind afecțiunea. Aceste metode sunt foarte potrivite pentru mamele care alăptează.

Pentru cazurile moderate sau severe se recomandă farmacoterapie pentru 6-12 luni, iar la cazurile mai severe poate fi indicată internarea sau terapia electroconvulsivă, combinate cu psihoterapia.

Ca și concluzie, intervenția pentru tratarea depresiei post-partum este foarte importantă pentru că s-a dovedit că aceasta afectează negativ interacțiunea mamă-copil. Mamele cu depresie au mai des atitudini negative față de copil, îl percep mai solicitant, se implică cu dificultate în creșterea lui, pot fi mai retrase emoțional, mai triste. Este posibil să întrerupă mai repede alăptatul.

Copii mamelor cu depresie post-partum au mai frecvent probleme de comportament, întârziere în dezvoltarea cognitivă sau emoțională , retragere socială, instalare precoce a depresiei.

deadmin_funpsi

Dieta: rol cheie în simptomele ADHD la copii

Studiul arată că mai multe fructe și legume înseamnă mai puțină neatenție

Ca parte a unui studiu mai amplu, cercetătorii au cerut părinților a 134 de copii cu simptome ADHD să completeze un chestionar detaliat despre alimentele tipice pe care le consumă copiii, inclusiv dimensiunea porțiilor, pe o perioadă de 90 de zile.

Un alt chestionar le-a cerut părinților să evalueze simptomele de neatenție ale copiilor – un semn distinctiv al ADHD, cum ar fi dificultăți de a rămâne concentrați, nerespectarea instrucțiunilor, dificultăți de a-și aminti lucruri și dificultăți de reglare a emoțiilor.

Rezultatele au arătat că subiecții care au consumat mai multe fructe și legume au prezentat simptome cu severitate redusă de neatenție, după cum afirmă Irene Hatsu, co-autor al studiului și profesor asociat de nutriție umană la Universitatea de Stat din Ohio.

„O dietă sănătoasă, care include fructe și legume, poate fi o modalitate de a reduce unele dintre simptomele ADHD”, a spus Hatsu.

Studiul a fost publicat online, recent, în revista Nutritional Neuroscience.

Datele pentru această cercetare au fost colectate ca parte a studiului Micronutrienți pentru ADHD la tineret (MADDY), care a examinat eficacitatea unui supliment de vitamine și minerale cu 36 de ingrediente pentru a trata simptomele ADHD și controlul emoțional. Studiul a fost realizat pe un eșantion de 134 de copii cu vârsta cuprinsă între 6 și 12 ani.

Conform studiului, copiii care au asumat micronutrienți au avut de trei ori mai multe șanse de a prezenta o îmbunătățire semnificativă a simptomelor ADHD și dereglare emoțională decât cei care au luat un placebo. Rezultatul a fost publicat anul trecut în Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry.

Un alt studiu care a implicat aceiași copii, publicat la începutul acestui an în revista Nutrients, a arătat că în cazul familiilor care aveau niveluri mai ridicate de insecuritate alimentară au fost înregistrate mai multe șanse să prezinte simptome mai severe de dereglare emoțională, cum ar fi iritabilitate cronică, dispoziții de furie și izbucniri. de furie.

Studiile citate descriu o imagine similară, a spus Hatsu: „o dietă sănătoasă care oferă toți nutrienții de care au nevoie copiii poate ajuta la reducerea simptomelor ADHD la copii”.

„Ceea ce fac de obicei clinicienii atunci când copiii cu ADHD încep să aibă simptome mai severe este să mărească doza de medicamente de tratament sau să le administreze medicamente”, a spus Hatsu.

„Studiile noastre sugerează că merită să verificăm accesul copiilor la alimente, precum și calitatea dietei lor pentru a vedea dacă aceasta poate contribui la severitatea simptomelor”.

Copiii din studiul MADDY, care au îndeplinit toate criteriile pentru ADHD, au fost recrutați din trei zone: Columbus – Ohio, Portland – Oregon și Lethbridge, Alberta, Canada. Studiul s-a desfășurat între 2018 și 2020. Participanții fie nu luau medicamente, fie au încetat să le folosească cu două săptămâni înainte de începerea studiului.

Studiile privind aportul de fructe și legume și rolul insecurității alimentare s-au bazat pe datele colectate atunci când copiii au fost înrolați pentru prima dată în studiu, înainte de a începe să ia suplimentul cu micronutrienți sau placebo.

De ce dieta poate fi atât de importantă în ADHD?

Cercetătorii cred că ADHD este legat de nivelurile scăzute ale unor neurotransmițători din creier – iar vitaminele și mineralele joacă un rol cheie ca factori suplimentari în a ajuta organismul să producă acele substanțe neurochimice importante și în funcționarea generală a creierului.

„Toată lumea are tendința de a se irita atunci când apare senzația de foame, iar copiii cu ADHD nu fac excepție. Dacă nu primesc suficientă mâncare, acest aspect le-ar putea agrava simptomele”, susține Hatsu.

De asemenea, stresul părinților care sunt supărați că nu pot oferi suficientă hrană, sau hrană de o anumită calitate, copiilor lor poate crea tensiune în familie, lucru care ar putea duce la agravarea simptomelor pentru copiii cu ADHD.

Studiul MADDY este unul dintre primele care analizează relația dintre simptomele ADHD și calitatea dietei în rândul copiilor din Statele Unite și Canada.

„Acest lucru este important pentru că este mai probabil ca dietele occidentale comparativ cu altele, cum ar fi dieta mediteraneană, să nu includă suficiente fructe și legume” a mai declarat cercetătorul.

„Clinicienii ar trebui să evalueze starea de securitate alimentară a copiilor cu ADHD înainte de a crea sau de a schimba un program de tratament. Unele simptome ar putea fi mai ușor de gestionat”, conform declarațiilor lui Hatsu.

Co-autori suplimentari ai studiilor au fost L. Eugene Arnold, Lisa Robinette, Leanna Eiterman, Madeline Stern, Barbara Gracious, James Odei și Tonya Orchard.

Alți co-autori au venit de la Oregon Health & Science University, National University of Natural Medicine, University of Lethbridge, Orange Park Medical Center și Johns Hopkins University.

Traducere și adaptare după: ScienceDaily.com

deadmin_funpsi

ADHD Mini-class

Copilul tău:

  • se concentrează greu la ore, la teme sau chiar la activități de joacă?
  • e cu atenția „împrăștiată”, orice îl distrage, își pierde repede răbdarea și se plictisește (cu excepția momentelor când stă pe telefon)?
  • are multă energie care pare că nu se mai termină niciodată, indiferent cât a alergat în ziua respectivă?
  • se foiește întruna dacă i se cere să stea liniștit în anumite situații?
  • se enervează ușor, „explodează” când nu-i convine ceva, folosește cuvinte jignitoare pe care apoi le regretă?
  • îi întrerupe mai mereu pe ceilalți în conversație, îi vine greu să-și aștepte rândul sau dă curs impulsului de moment?

Dacă cel puțin o situație din cele descrise mai sus este valabilă în cazul copilului tău, e cazul să te gândești să-i faci o evaluare de specialitate pentru a verifica dacă are ADHD (Tulburare hiperkinetică cu deficit de atenție).

De multe ori, părinții ajung să devină epuizați, stresați, irascibili, la rândul lor își pierd răbdarea sau se simt deprimați, depășiți de situație sau fără soluții.

Pentru a veni în întâmpinarea tuturor, FUN-PSI Club a creat un program dedicat copiilor cu ADHD de vârstă școlară și părinților acestora: ADHD Mini-class.

Dr. Mihaela Gherasim, medic psihiatru pentru copii și adolescenți, împreună cu psihologul și psihoterapeutul Simona Filip, îl vor ajuta pe copilul tău să:

  • învețe cum să își poată menține atenția concentrată mai mult timp
  • rețină și informațiile care i se par plictisitoare
  • se antreneze în a-și controla impulsurile de moment
  • își exprime propriile emoții într-un mod non-agresiv
  • își antreneze răbdarea prin tehnici de Mindfulness
  • își canalizeze energia în direcții constructive
  • deprindă capacitatea de a-și planifica singur activitățile

Dar și să:

  • învețe cum să facă să nu mai amâne lucrurile dificile
  • își găsească motivația interioară
  • estimeze corect timpul
  • fie mai organizat
  • aibă o mai bună conștientizare corporală
  • învețe auto-reglarea emoțională
  • facă și să mențină prietenii de calitate
  • găsească soluții benefice pentru situații problematice cotidiene

O dată pe lună au loc întâlniri cu grupul de părinți, în care aceștia împărtășesc experiența lor cu copilul cu ADHD, provocările care le au și află de la specialiști informații amănunțite despre ce înseamnă ADHD. De asemenea, sunt informați referitor la evoluția copiilor lor în program și li se oferă soluții practice pentru dificultățile de acasă sau de la școală.

Dacă ești interesat să îți înscrii copilul în programul ADHD Mini-class sau ai nevoie de mai multe informații, ne poți contacta la 0734929902 sau pe adresa de email: clubfunpsi@gmail.com

deadmin_funpsi

Autovătămarea: semnale, preconcepții și sfaturi

Cum poate să-și dea seama un părinte că adolescentul său își face tăieturi pe corp?

Din cauză că tăieturile sau semnele auto-provocate pot fi ascunse sub haine, iar frământarea interioară poate fi mascată de o dispoziție aparent calmă, poate fi foarte dificil pentru un membru al familiei sau un prieten să afle ce face adolescentul.

Semnale de avertisment pentru părinți sunt:

  • tăieturi subțiri, liniare – majoritatea sunt drepte, paralele, la nivelul antebrațului, uneori pe brațe sau picioare și pot fi foarte discrete; unii își scrijelesc și cuvinte;
  • tăieturi sau zgârieturi neexplicabile, ce apar regulat, pentru care oferă diverse scuze (de exemplu că i le-a făcut pisica);
  • alte vânătăi sau cicatrici inexplicabile de la arsuri pe pumni, antebrațe, coapse sau pe piept;
  • pete de sânge pe haine, prosoape sau așternut;
  • obiecte ascuțite – lame, cuțite, ace, bucăți de sticlă, capace de sticlă – găsite printre obiectele personale ale adolescentului;
  • accidente casnice frecvente – unii simulează că sunt neîndemânatici, neatenți, ca să explice leziunile;
  • purtarea de bluze cu mânecă lungă sau pantaloni lungi vara;
  • nevoia de a sta singuri perioade lungi de timp, mai ales în baie sau în camera lor;
  • schimbări de dispoziție, ca depresia, anxietatea sau iritabilitatea, izbucniri de furie;
  • schimbări în relații, în modul de comunicare sau în performanța școlară.

Copiii care nu pot manageria stresul zilnic sunt cei vulnerabili pentru autovătămare. Comportamentul de a-ți face singur leziuni pe corp este greu de înțeles pentru cineva din afară. Există preconcepții greșite despre persoanele care îl practică.

Auto-lezarea este un subiect tabu. Mulți oameni au păreri greșite despre motivul persoanei care apelează la așa ceva sau despre starea lui mentală.

Iată câteva preconcepții greșite legate de acest subiect:
1 – Copiii și adolescenții care se taie, o fac ca să atragă atenția. Adevărul trist este că ei o fac cel mai adesea în secret; nu încearcă să-i manipuleze pe alții sau să atragă atenția asupra lor. De fapt, vina și rușinea fac să le vină foarte greu să spună și altora și să ceară ajutor.
2 – Cei care se auto-vătămează sunt nebuni sau sunt periculoși. Este adevărat că mulți dintre ei suferă și de anxietate, depresie, tulburări de alimentație sau au suferit anterior o traumă, dar asta nu-i face să fie nebuni sau periculoși. Prin aceste leziuni ei încearcă să facă față. Dacă vor fi etichetați ca nebuni, asta nu-i ajută deloc.
3 – Încearcă să se sinucidă. De cele mai multe ori persoanele care își fac leziuni nu vor să moară. Autovătămarea poate începe după despărțirea dintr-o relație, ca o reacție impulsivă. Poate începe printr-o simplă curiozitate. Pentru mulți copii este rezultatul unui mediu familial represiv unde emoțiile negative nu sunt acceptate și nu pot fi exprimate sau discutate. Copiii obțin un efect antalgic prin el. Când au o suferință emoțională, nu vor simți durerea la fel de tare atunci când se taie singuri.
În timp tăieturile cresc ca și frecvență și număr la fiecare nou episod. Le este mai ușor să o facă. Dar și simt nevoia să se taie mai adânc ca să simtă ceva – ca în adicția de droguri. Unii spun că simt nevoia să vadă mai mult sânge. Bine-nțeles că astfel crește riscul de suicid.
4 – Dacă rănile nu sunt prea adânci, atunci nu e ceva serios. Severitatea rănii provocate nu are legătură cu cât de mult suferă persoana respectivă. Dacă cicatricea e minoră, nu înseamnă că nu este motiv de îngrijorare.

Ce pot face părinții?

De obicei părinții nu știu cum să reacționeze. Când află, pot fi șocați, confuzi sau dezgustați. E bine să admită că asta simt. Apoi să încerce să comunice cu adolescentul, să afle ce l-a determinat să recurgă la un asemenea gest, să-l înțeleagă. Să evite judecarea și criticile, care doar vor înrăutăți lucrurile. Să ofere suport, și nu amenințări, pedepse sau ultimatumuri, care sunt contraproductive. Chiar dacă adolescentul nu vrea să comunice, să știi că va vorbi când va fi pregătit pentru asta. Dar este mult mai bine ca părintele să lase ușa deschisă, ca adolescentul să știe că este disponibil oricând va avea nevoie.

Fii onest și direct cu el, exprimă-ți îngrijorarea – „Am observat niște cicatrici pe corpul tău, vreau să înțeleg ce se întâmplă; și dacă e nevoie o să caut un ajutor”.

Părinții confundă adesea tăierea cu un act suicidal. Asta se întâmplă când văd tăieturile și nu știu cum să le interpreteze. E posibil să-și ducă copilul la urgențe; personalul de acolo nu înțelege comportamentul adolescentului și nu știe sigur dacă e un gest suicidal sau de auto-vătămare; unii ajung și să fie internați din această cauză. Însă primul pas pentru recuperare este psihoterapia cu un specialist care are experiență cu astfel de cazuri. Este esențial ca adolescentul să fie pregătit pentru acest pas. Este necesar ca el/ea să se decidă că n-o s-o mai facă. Orice ultimatum, mituire sau internare n-o să funcționeze. El are nevoie de un sistem de sprijin și tratament pentru tulburarea de bază. Are nevoie să învețe mecanisme sănătoase de a face față.

Însă atunci când adolescenții nu se pot opri, este necesară internarea lor. Șanse de recuperare au doar cei care realizează că au o problemă și că au nevoie de ajutor.

Deci părinții îi pot ajuta pe copiii lor astfel:

  • oferindu-le suport emoțional,
  • prin identificarea semnalelor timpurii,
  • prin scăderea nivelului de stres al copilului;
  • prin supravegherea perioadelor critice.

Dar părintele nu poate interveni în locul lui. Este nevoie ca adolescentul să-și activeze propriile resurse ca să nu se mai taie și nu toți au astfel de resurse.

Mulți copii nu se gândesc de ce se taie. Este ca o adicție – își spun lor „de ce să mă mai confrunt cu problema mea, că oricum nu se schimbă nimic”. Dar să te tai nu te ajută decât pe termen scurt, apoi va deveni din ce in ce mai rău.

Atunci când copiii sau adolescenții învăță să-și înfrunte problemele, vor renunța să se mai taie. Vor învăța să comunice prin alte modalități ceea ce-i deranjează, nu făcându-și rău.

În acest scop psihoterapia individuală și de grup îi ajută. Dacă există și o depresie sau anxietate, se poate prescrie tratament. Unul din scopurile principale este recâștigarea respectului și a stimei de sine.

Mulți dintre ei au dificultăți în confruntarea cu situații dificile și cu persoanele care îi înfurie. Au nevoie să învețe să spună NU, să-și spună punctul de vedere pentru că ei nu cred că li se permite asta, în special fetele.

Prin psihoterapie ei pot fi împuterniciți, pot fi învățați să-și asume riscuri în confruntări, să schimbe modul în care se văd pe ei înșiși. Practic sunt învățați să facă alegeri sănătoase pentru ei.

deadmin_funpsi

Depresia copiilor: înnăscută sau indusă?

Copiii mamelor cu depresie clinică prezintă un risc de trei ori mai mare de a dezvolta ei înșiși depresie decât colegii lor cu risc scăzut.

Cercetătorii lucrează pentru a înțelege bazele neuronale ale riscului, iar unele studii indică înspre modificarea stilului în care creierul copiilor de șase ani procesează recompensa. Întrebarea principală este dacă în cazul copiilor cu risc ridicat de depresie antecedentele materne sunt decisive sau există o predispoziție biologică.

Cercetătorii au observat, de multă vreme, modificări ale activității creierului asociate cu depresia la adulți, în special într-o zonă a creierului numită striatul ventral (VS), care este asociată cu motivația, plăcerea și comportamentele direcționate către obiective. În mod similar, mai multe studii au arătat că răspunsurile striatale la experiențele satisfăcătoare și plăcute sunt reduse la adolescenții cu părinți depresivi, ceea ce prezice dezvoltarea ulterioară a depresiei.

Cu toate acestea, studii mai recente arată că aceste modificări ale creierului pot apărea cu mult înainte de adolescență, perioadă cu risc crescut de depresie, în general.

Pentru studiul actual, autorul principal PhD Judith Morgan, de la Universitatea din Pittsburgh, Pennsylvania, SUA, a recrutat 49 de copii cu vârsta cuprinsă între 6 și 8 ani fără antecedente de boli psihiatrice. Jumătate dintre mamele copiilor aveau antecedente de depresie clinică, iar jumătate nu aveau antecedente psihiatrice. Pentru a măsura activitatea creierului în procesele care implică recompensa, copiii au fost implicați într-un joc video în care trebuiau să indice, dintre două uși, pe cea care conține un simbol ascuns. Jocul se desfășura în timp ce erau supuși investigației neurologice pe bază de imagistică prin rezonanță magnetică funcțională (fMRI).

Depresia poate perturba capacitatea părinților de socializare emoțională, un proces prin care copiii învață din reacțiile părinților la răspunsurile lor emoționale. Răspunsurile pozitive de socializare includ recunoașterea, imitarea și elaborarea, în timp ce răspunsurile parentale negative sau care afectează emoțional pot fi disprețuitoare, invalidante sau punitive.

Mamele care au participat la studiu au completat un chestionar extins, conceput pentru a măsura socializarea emoțională a părinților, și conținea prezentarea unui set de imagini situaționale ale manifestărilor de emoții pozitive ale copiilor. S-a urmărit înregistrarea reacțiilor părinților la acestea.

Corelând reacțiile anterioare ale copiilor la recompensă, în mod surprinzător, cei cu antecedente materne de depresie au prezentat semnificativ o activitate cerebrală redusă legată de recompensă în VS, dar numai dacă mamele lor au raportat răspunsuri mai puțin entuziaste și mai atenuante la emoțiile pozitive ale propriilor copii.

„În studiul nostru, experiențele depresive anterioare ale mamelor în sine nu au fost legate de răspunsurile modificate ale creierului la recompensă, pentru categoria copiilor de vârstă școlară timpurie”, a spus dr. Morgan. „În schimb, acest aspect a avut o influență semnificativă asupra răspunsurilor creierului copiilor numai în combinație cu reacția mamelor, cum ar fi capacitatea de a recunoaște, imita sau elabora emoțiile pozitive ale copilului lor”.

„Aceasta este o veste plină de speranță, deoarece intervențiile menite să încurajeze părinții pentru a încuraja emoțiile pozitive la copiii lor pot avea un impact puternic asupra dezvoltării influențate de circuitul cerebral al recompensei, în special pentru familiile de copii care pot fi expuși unui risc mai mare din cauza antecedentelor familiale de depresie.” a adăugat doctorul Morgan.

Studiul în discuție a fost publicat în Biological Psychiatry: Cognitive Neuroscience and Neuroimaging, publicat de Elsevier.

deadmin_funpsi

Comportamentul de autovătămare la adolescenți

Autovătămarea presupune un comportament prin care persoana își face leziuni în mod intenționat prin tăierea pielii cu obiecte ascuțite (lame, foarfece, cuțite), producerea de zgârieturi severe, de arsuri făcute cu țigara sau bricheta, lovirea puternică cu pumnul sau cu corpul de obiecte tari, înțeparea pielii cu obiecte ascuțite, împiedicarea intenționată a rănilor să se vindece. Nu are intenția de a fi o tentativă suicidară, chiar dacă așa ar părea.

Este greu de înțeles pentru mulți și în special pentru părinți de ce cineva și-ar produce durere în mod intenționat.

Tăierea începe de obicei ca un impuls, nu este ceva programat dinainte. La o emoție puternică adolescentul se taie, apoi se simte mai bine, poate mai ușurat, iar data viitoare când se mai simte rău, apelează din nou la tăiat. Și astfel se formează un obicei.

Debutul acestui comportament este de obicei în adolescență, unii continuă și ca adulți. Tăieturile pot fi la încheietura mâinii, pe antebrațe, picioare sau pe abdomen. După vindecarea rănilor, pot rămâne cicatrici, unele permanente. De obicei le ascund și sunt remarcate de cineva din anturaj.

Autovătămarea începe ca o apărare împotriva a ceea ce se întâmplă în familia sau în viața lor. Adolescenții simt că au eșuat într-una din ariile vieții lor și prin autolezare vor să-și recapete controlul.

Ei își provoacă durere fizică pentru că îi ajută să-și controleze durerea emoțională – pot fi sentimente puternice de furie, părere de rău, respingere, disperare, depresie sau singurătate.

Și pentru că nu au găsit mecanisme de a le face față sau cele care le folosesc sunt depășite de emoțiile prea intense, sentimentele nu sunt exprimate într-un mod sănătos, se acumulează atât de multă tensiune până când este de nesuportat; tăierea pielii este folosită ca o încercare de a elibera tensiunea sau pentru a-și distrage atenția de la emoțiile prea puternice.

Se confruntă cu sentimente pe care ei cred că nu le pot suporta sau cu evenimente pe care cred că nu le pot schimba, iar autovătămarea le dă senzația că sunt în control.

Unii consideră că doar așa pot să arate celorlalți, respectiv părinților, că suferința lor este reală, altfel lumea nu îi crede.

Dar de obicei le ascund față de ceilalți, inclusiv față de prieteni, pentru că se simt neînțeleși și pentru a evita stigmatizarea sau judecata celorlalți.

Alteori o fac pentru că vor să se pedepsească, și doar provocându-și durere pot compensa sentimentul de vină.

Unii au pierdut pe cineva drag dintr-o relație și vor să scape de sentimentul de singurătate, iar autovătămarea pare să fie singurul mod prin care să obțină ușurare în urma despărțirilor sau a respingerii.

Autovătămarea nu este o doar o ” fază” din adolescență, care va trece odată cu creșterea. Cazurile s-au înmulțit ca urmare a creșterii incidenței depresiei printre adolescenți, ca urmare a tendinței de imitare a semenilor și dorinței de apartenență la un grup și a răspândirii informației cu ajutorul internetului.

Realitatea este că acești copii care se autolezează au mai puține resurse de a face față la stres, mai puține mecanisme de copping.

Unii din acești tineri au și o tulburare psihică: tulburare de alimentație, tulburare de personalitate borderline, tulburare anxioasă, tulburare bipolară, tulburare obsesiv-compulsivă, schizofrenie. Sau pot avea un istoric de abuz verbal, fizic sau sexual. Unii declară că au căutat astfel o modalitate de a se „trezi” din amorțirea ce i-a cuprins post-traumatic, sau o modalitate de a-și exprima durerea, furia legată de acele evenimente.

Există adolescenți care practică autolezarea și care sunt dependenți de alcool sau de alte droguri. Dar foarte mulți dintre adolescenții care se lezează sunt copii obișnuiți, care trec prin criza adolescentină de auto-identitate. Experimentează, încearcă ce au văzut la alții. Unii spun că resimt o plăcere când se taie, se pare că lezarea are un efect similar cu cocaina sau alte droguri care eliberează endorfine și dau un sentiment de bine. Sau, nu de puține ori, sunt copii sensibili, perfecționiști, care își impun standarde înalte și prin tăiere se autopedepsesc.

Care sunt consecințele?

Deși adolescenții se taie cu scopul de a obține o ușurare, aceasta nu durează mult, problemele rămân sau devin mai grave. Eliberarea inițială este urmată în scurt timp de sentimente de vinovăție sau rușine și îl împiedică pe tânăr să învețe strategii mai bune de a se simți mai bine. Să țină secret acest comportament poate fi dificil și îl însingurează. Asta îl îndepărtează de prieteni sau familie și le este afectată și stima de sine.

De obicei adolescenții nu intenționează să-și facă un rău iremediabil atunci când se taie, și nici nu-și propun să-și facă un obicei din asta. Dar acestea se pot întâmpla. Pot să nu aprecieze bine adâncimea tăieturii (mai ales dacă au consumat alcool sau droguri) și să necesite coaserea ei; tăietura se poate infecta dacă se folosește un instrument nesteril sau murdar. Majoritatea nu intenționează să se sinucidă. Este, de obicei, o încercare de a se simți mai bine, nu de a termina cu viața. Dacă totuși este o tentativă de suicid, ea a apărut din cauza problemei de bază, nu a obiceiului de a se tăia. Și dacă nu învață alte metode de a face față durerii emoționale, au risc mai mare de a dezvolta depresie severă, dependență de alcool sau droguri sau risc de suicid.

Poate fi și un comportament compulsiv, care se întărește pe măsură ce se repetă. Creierul face o falsă conexiune între sentimentul de ușurare și actul de a se tăia, și apoi caută ușurarea când se acumulează din nou tensiunea. Astfel tăierea poate deveni ca o adicție, când este aproape imposibil să te opui. Un comportament care a început ca o încercare de a fi în control, ajunge să te controleze.

deadmin_funpsi

Depedența de alcool: recompense și consecințe negative

Este important ca rudele sau prietenii unei persoane dependente de alcool să învețe să recompenseze doar comportamentele ce nu implică consumul de alcool – pentru că de multe ori aparținătorii sau cei apropiați, fără să-și dea seama, încurajează consumul. De exemplu fac împreună o activitate plăcută, iar persoana dependentă începe să consume alcool.

S-a constatat că și simpla prezență a aparținătorului atunci când persoana dependentă consumă alcool, este o recompensă pentru acesta și întreține abuzul. Apropiații pot învăța cum să își schimbe comportamentul lor, astfel încât să scadă frecvența consumului, cum ar fi să facă activități plăcute împreună doar când persoana dependentă este trează.

Pe măsură ce persoana dependentă pierde recompensele sociale asociate consumului de alcool, treptat acesta va scădea, iar ea va fi mai dispusă să înceapă un tratament.

În paralel cu recompensarea momentelor în care nu consumă, este natural să se facă și retragerea recompenselor atunci când bea. Membrii familiei sau prietenii pot învăța ce recompense pot oferi atunci când persoana dependentă este trează, de exemplu: complimente, mici favoruri sau alte activități plăcute ce nu includ consum de alcool.

Decizia ca aparținătorul să comunice scopul noilor sale comportamente depinde de el și de persoana dependentă.

O altă modalitate eficientă de intervenție este să se permită apariția consecințelor negative – în mod cert persoanele care abuzează de o substanță, experimentează un număr de consecințe negative (dificultăți sociale, probleme financiare și personale).

Prin protejarea persoanei dependente de aceste consecințe, rudele sau prietenii favorizează continuarea consumului. De aceea și pentru motive de siguranță, ei sunt încurajați să se abțină de a-i mai proteja de consecințele consumului de alcool.

Se poate face și un Antrenament de comunicare pozitivă, urmat de invitația pentru tratament – aici stilul de comunicare pozitiv este esențial.

Este de înțeles că ani de probleme din cauza consumului au alimentat furia aparținătorilor, dar cu toate acestea comunicarea agresivă a acestora nu are succes pentru a-l duce pe cel dependent de alcool la tratament. Rudele trebuie să învețe un stil mai blând de a comunica, ca să explice schimbările lor de comportament față de persoana dependentă, cât și ca să îi ceară să înceapă un tratament.

Mai mult, practicarea unui stil de comunicare asertiv, non-violent este vital pentru că dependenții de alcool care au relații de familie mai pozitive și mai stabile au prognostic mai bun după tratament.

Pentru a convinge persoana dependentă să accepte un tratament, este important să știi nu numai cum să vorbești, dar și când să faci acea cerere. Ea trebuie pregătită cu săptămâni înainte, iar dinamica relațiilor din familie este cea care asigură succesul.

Psihoeducația celor apropiați, rude sau prieteni, este și ea foarte importantă. Și anume să cunoască semnele de intoxicație cu alcool, de sevraj și de dependență, astfel încât să știe când este o urgență reală și când intervenția mai poate aștepta. Să nu ezite să sune la numărul de urgență 112 atunci când situația o cere. Să știe cursul tipic al evoluției, tratamentele disponibile și cum pot ei interveni. Iar pentru specialist este important să afle care este punctul de vedere al familiei despre consumul de alcool și ce au încercat până în prezent ca să îl ajute.

De multe ori familia are opinii nerealiste sau incorecte despre dependență sau este furioasă pe persoana în cauză pentru că i-a mințit, i-a dezamăgit. În acest scop se pot face și jocuri de rol, adică punerea „în scenă” a situației dorite, care pot ajuta membrii familiei să știe cum să reacționeze în diverse situații și îi ajută să înțeleagă ce important este să creeze o alianță terapeutică cu persoana dependentă, și că această abilitate poate fi învățată.

Atitudinea rudelor sau a prietenilor ar trebui să fie una lipsită de judecată, să-și ofere disponibilitatea de a asculta și de a avea un scop în minte: „suntem împreună și vom găsi o soluție să ieșim din asta” și nu aceea de „nu te mai comporta ca un copil” sau „chiar nu poți să spui nu?

Întărirea motivațională este o altă modalitate de intervenție asupra familiei – prin ea se învață cum să fie empatici, să aștepte motivația persoanei consumatoare să se oprească, să evite argumentările, să se adapteze la rezistențele sale (ceea ce de multe ori pare ilogic sau inconsecvent pentru aparținători).

Succesul de a convinge persoana să înceapă tratamentul nu vine din prima, vor fi multe recăderi; dar nu trebuie scăpat din vedere scopul principal – tratarea adicției.

Este importantă acceptarea realității asupra succesului unui plan de reabilitare: o perioadă de abstinență de o lună nu garantează succesul, recăderile sunt frecvente și e nevoie de a continua intervențiile non-farmacologice mult timp după stoparea consumului.

Cu toate acestea familia și prietenii ar trebui să rămână optimiști, perseverenți și neclintiți în a oferi suport pentru ruda sau prietenul lor dependent de alcool. Ei sunt de multe ori singurele persoane care pot oferi un ajutor real, atâta vreme cât acesta refuză tratamentul sau are recăderi.

deadmin_funpsi

Asocierea dintre consumul de alcool și alte afecțiuni psihice

Conform unui studiu din 2020 făcut pe 2 milioane de participanți, cei care sunt afectați de depresie, tulburări anxioase sau bulimie sunt la un risc crescut de a consuma abuziv alcool.

Participanților li s-au adresat 3 întrebări: ”De câte ori în ultimele 3 luni ați băut 5 sau mai multe băuturi pe zi?; De câte ori pe săptămână beți, în medie?; Câte băuturi consumați într-o zi obișnuită?”.

Rezultatele studiului au arătat că cei care consumau zilnic erau mai frecvent bărbați între 18-34 ani, iar cei care consumau săptămânal erau mai degrabă femei de peste 65 ani.

Privind asocierea dintre Tulburarea Afectivă Bipolară și consumul de alcool simptomele intoxicației cu alcool sau ale sevrajului pot semăna cu cele din Tulburarea Afectivă Bipolară, făcând dificilă identificarea celor 2.

Tulburarea Afectivă Bipolară este caracterizată de o instabilitate a dispoziției în sens pozitiv dar exacerbat (cu episoade maniacale/hipomaniacale), alternând cu episoade depresive sau episoade mixte, în care pot coexista simptome din ambele stări. Fluctuațiile de dispoziție sunt însoțite frecvent de modificări ale nivelelor de energie și a pattern-ului de somn.

Consumul de substanțe este frecvent printre cei cu Tulburarea Afectivă Bipolară. Coexistența celor 2 entități duce la o instalare mai precoce a tulburării, la suicid sau la simptome mai severe. În plus, pot apare o frecvență crescută a violenței, a persoanelor fără locuință și costuri mai mari pentru sistemul de sănătate. Cele 2 afecțiuni se potențează una pe cealaltă, făcând diagnosticarea lor și mai dificilă.
Tratamentul Tulburării Afective Bipolară asociate cu consum de substanțe este la fel de provocator. Se folosesc: tratamentul farmacologic asociat cu intervenții psihosociale, care își propun să crească acceptarea diagnosticului, complianța la tratament, prevenirea recăderilor. Sunt eficiente și terapia de grup, psihoeducația și intervențiile motivaționale.

Tot o relație bidirecțională pare a fi între consumul abuziv de substanțe și insomnie. Genele ceasului biologic intern au variații care par să influențeze somnul și preferințele circadiene; una dintre gene este răspunzătoare de insomnia severă a consumatorilor de alcool. În timp ce doar 10-15% din populația generală suferă de insomnie, tulburările de somn apar între 30-80% dintre consumatorii de alcool. Perturbarea somnului agravează sevrajul acut și este un obstacol semnificativ; poate persista și ani întregi la cei cu istoric de consum crescut de alcool.

Consumatorii care au perceput alcoolul ca favorizant al somnului sunt la risc crescut pentru tulburările de somn și recăderi mai târziu.

Persoanele cu consum abuziv de alcool par să aibă afectat stadiul de somn cu unde lente, ceea ce duce la dificultăți de învățare, de memorie și performanță cognitivă. De asemenea este suprimat și somnul REM, cu vise. La 2-3 săptămâni de abstinență, pare a fi o revenire bruscă a somnului REM, pe care unii o resimt ca având vise foarte vii.

Tratamentul este complicat, deoarece medicii încearcă să nu folosească pentru tratarea insomniei medicamente cu potențial de abuz, adică hipnotice.

Ca și intervenții non-farmacologice se folosește terapia cu lumină pentru cei cu dereglări ale ritmului circadian; suplimente cu melatonină sau magneziu.

Pacienții cu ADHD sunt și ei la risc de a consuma abuziv substanțe, în special alcool, cannabis, cocaină și nicotină (aproximativ 15% dintre adolescenții și adulții tineri cu ADHD). Atunci când se întâmplă așa, identificarea și tratamentul ADHD devin si mai dificile. De exemplu, trebuie făcută distincția dintre ADHD și afectările date de alcool privind atenția, concentrarea și impulsivitatea. Multe substanțe psiho-active au efecte acute care mimează simptomele din ADHD (de exemplu marijuana duce la deficite în rezolvarea de probleme, organizare, atenție susținută, ce pot persista la mai mult de 3 săptămâni după abstinență).
Suprapunerea celor 2 entități nu este întâmplătoare. Impulsivitatea din ADHD poate crește riscul de a consuma alcool. Deficitul de dopamină caracteristic în ADHD îi face să caute substanțe care să o crească, iar asta e cel mai ușor de realizat cu substanțele de abuz.

Asocierea dintre ADHD și consumul abuziv de substanțe are un prognostic rezervat pentru ambele afecțiuni, deci ambele trebuie luate în considerare pentru tratament.

Intervențiile psihosociale trebuie adaptate la particularitățile ADHD, căci aceștia se vor implica mai puțin în tratament, probabil vor avea o aderență mai scăzută. Se recomandă psihoterapia. Deciziile privind farmacoterapia se fac împreună cu pacientul și familia și se insistă pe a lua doza prescrisă de medicație.

deadmin_funpsi

Abuzul de substanțe la tineri: efecte și remedii

În studenție crește accesul la alcool, substanțe ilicite și medicamente folosite ca abuz.

Această perioadă de viață este caracterizată de crearea unei personalități distincte, în afara constrângerilor parentale anterioare. Alcoolul și alte substanțe psiho-active sunt folosite ca liant în crearea de grupuri sociale sau sunt „botezul” pentru a fi primit într-o comunitate. Dintre toate, alcoolul este de departe cea mai folosită substanță și frecvent consumul este de tip compulsiv, adică o cantitate mare într-un interval scurt de timp, cum ar fi în weekend.

Efectele consumului sunt profunde asupra individului și a comunității: decese, răniri, agresiuni, atacuri sexuale sau violuri, probleme de învățare.

La nivel biologic, diferite regiuni ale creierului continuă să se dezvolte în adolescență și să se maturizeze la adultul tânăr. Aceste procese active fac ca individul să se angajeze în comportamente de căutare a noului și în același timp fac creierul mai sensibil la procese neurotoxice date de substanțele consumate.

Studiile imagistice au confirmat modificări diverse neuronale și fiziologice asociate cu consumul de alcool la tineri:

  • o reducere a materiei cenușii în anumite zone și nedezvoltarea suficientă a materiei albe, ceea ce duce la scăderea unor funcții ca: învățarea, memorarea, controlul impulsurilor, reglarea afectivității și cel mai accentuat asupra abilităților vizual-spațiale și atenției.
  • consumul abuziv de alcool duce și la alterarea cogniției și creșterea riscului de consum pentru alte substanțe psiho-active.

Cei care folosesc des marijuana apelează mai mult la controale medicale și au simptome de depresie și anxietate și la 7 ani după terminarea facultății.

Consumul de substanțe este și un factor de risc pentru suicid și se asociază mai des cu alte afecțiuni psihiatrice, cum ar fi depresia severă, tulburarea de panică, tulburarea de anxietate generală, iar ulterior duce la consum crescut de nicotină. Doar că puțini dintre tineri apelează la ajutor de specialitate, adică la psihiatru.

Intervenția are ca scop obținerea și menținerea abstinenței și îmbunătățirea funcționării. Prevenția primară se poate face la nivel de campus universitar: facultățile sunt puncte critice pentru o intervenție precoce, iar acordarea ajutorului chiar la nivelul cabinetelor universitare ar putea fi cea mai eficientă prin:

  • efectuarea unui screening de rutină în centrele universitare și folosirea tehnologiei pentru a ajunge la mai mulți studenți;
  • chestionare anonime, dar obligatorii la anii de debut și la reîntoarcerea din vacanță, care ar ajuta la obținerea de date de către autorități și la o mai mare conștientizare din partea studenților (dar există riscul nefurnizării de date sincere, de teama unor potențiale consecințe);
  • abordarea tinerilor nu trebuie sa fie paternalistă, pentru a nu trezi în ei apărarea, de exemplu testul AUDIT cu 10 întrebări este eficient;
  • se poate folosi chiar și varianta prescurtată care are doar 3 întrebări: Cât de des bei o băutură ce conține alcool? Câte băuturi ce conțin alcool bei într-o zi obișnuită? Cât de des bei mai mult de 6 băuturi la o ocazie?
  • Screening-ul pentru alte substanțe poate fi dificil, deoarece nu toți consideră droguri aceleași substanțe, și atunci mai degrabă se pot pune întrebări specifice legate de consumul de marijuana, de exemplu, sau a altor substanțe stimulante;
  • există un număr din ce în ce mai mare de droguri ilicite și variații ale celor mai vechi, bine-nțeles trebuie precizat că aceste chestionare sunt anonime, iar rezultatele nu vor ajunge la profesori sau la părinți.
    Intervențiile non-farmacologice sunt principala metodă la această categorie de vârstă:
  • intervenții motivaționale – printr-o abordare directă, dar necritică pentru a crește motivația de a schimba comportamentul;
  • sesiuni de psiho-educație despre efectele consumului;
  • psihoterapie de familie, care duce la creșterea calității comunicării în familie și a relației dintre aceștia, reducerea conflictelor și a interacțiunilor negative, îmbunătățirea monitorizării parentale și crearea de limite;
  • implicarea în activități prosociale.
    Este foarte important să se trateze și afecțiunile psihiatrice comorbide, deoarece acestea sunt prezente în majoritatea cazurilor;
    Tratamentul farmacologic:
  • este folosit când intervențiile non-farmacologice nu duc la abstinență sau îmbunătățiri ale funcționării;
  • nu există un tratament specific pentru dependența de alcool; se folosesc dusulfiram (antalcool), naltrexona, gabapentina, topiramat;
  • din păcate, pentru dependența de cannabis, cea mai frecventă la această categorie de vârstă, nu există suficiente date despre medicația eficientă;
  • pentru nicotină se folosesc înlocuitori sau bupropion, iar pentru opiozi naltrexona.
deadmin_funpsi

Legătura dintre ADHD și demență peste generații

Un studiu de largi dimensiuni a descoperit o legătură între ADHD și demență de-a lungul generațiilor: părinții și bunicii persoanelor cu ADHD au avut un risc mai mare de demență.

„Descoperirile sugerează că există componente genetice și/sau de mediu comune la asocierea dintre ADHD și demență. Este nevoie de studii suplimentare pentru a înțelege mecanismele care stau la baza”, explică coordonatorul studiului, Le Zhang, doctorand la Departamentul de Epidemiologie Medicală și Biostatistică al Institutului Karolinska.

ADHD (tulburare cu deficit de atenție/hiperactivitate) este o tulburare de neurodezvoltare caracterizată de o concentrare dificultoasă a atenției, impulsivitate și hiperactivitate. Se estimează că afectează aproximativ 3% dintre adulții din întreaga lume.

Numărul de persoane diagnosticate cu ADHD a crescut dramatic în ultimele decenii pe fondul intensificării gradului de conștientizare și cunoaștere a tulburării. Cu toate acestea, deoarece diagnosticul este încă relativ nou, a existat doar un număr limitat de studii, de dimensiuni relativ reduse, privind dezvoltarea demenței la persoanele cu ADHD. În plus, rezultatele acestora au fost, deseori, contradictorii.

Studiul de față a analizat peste două milioane de oameni născuți în Suedia între 1980 și 2001, dintre care aproximativ 3,2% au fost diagnosticați cu ADHD. Folosind registrele naționale, cercetătorii au recreat arborele genealogic al acestora ajungând la peste cinci milioane de rude biologice, inclusiv părinți, bunici și unchi și mătuși, și au investigat în ce măsură aceste rude au dezvoltat demență.

Cercetătorii au descoperit că părinții persoanelor cu ADHD aveau un risc cu 34% mai mare de demență decât părinții persoanelor fără ADHD. Riscul de apariție a bolii Alzheimer, cel mai frecvent tip de demență, a fost cu 55% mai mare la părinții persoanelor cu ADHD. Persoanele cu ADHD au avut mai multe șanse de a avea părinți cu demență cu debut precoce decât cu debut tardiv.

Asocierea a fost mai mică pentru rudele de gradul doi ale persoanelor cu ADHD, adică bunici, unchi și mătuși. De exemplu, bunicii persoanelor cu ADHD au avut un risc de demență crescut cu 10% în comparație cu bunicii persoanelor fără ADHD.

Deși studiul nu poate determina o relație cauză-efect, cercetătorii prezintă câteva explicații potențiale care pot fi explorate în cercetările viitoare.

„S-ar putea imagina că există variabile genetice nedescoperite care contribuie la ambele trăsături sau la factorii de risc de mediu la nivel de familie, cum ar fi statutul socioeconomic, care ar putea avea un impact asupra corelației”, spune Zheng Chang, cercetător al aceluiași institut. „O altă posibilă explicație este că ADHD crește riscul afecțiunilor fizice, ceea ce, la rândul său, duce la un risc crescut de demență”.

Studiul a fost realizat de către Karolinska Institutet din Suedia și a fost publicat în Alzheimer’s & Dementia: The Journal of the Alzheimer’s Association.

Click aici pentru a accesa testul nostru de autodiagnostic pentru demență!