Arhivă categorie Clienții noștri

deEchipa FunPsi Club

ADHD: despre fidgeting

Poza primita de la parintele unui copil cu ADHD. Reprezinta rezultatul activitatii de fidgeting, care presupune o miscare continua pe fond de stres sau inatentie, de cele mai multe ori la nivelul degetelor.

Se poate manifesta si prin miscarea unui picior, „joaca” cu degetele prin par, cu pixul, cu inelul si altele. Desi fidgeting apare in caz de inatentie, s-a constatat ca daca acesti copii sunt lasati sa se antreneze in activitati prin care sa-si cosume astfel energia (ex. joaca cu un spinner, plastilina, pix si alte dispozitive create in acest scop) ei vor fi mai atenti si vor retine mai bine informatia.

In acest caz copilul a rupt hartii in bucati din ce in ce mai mici, in timp ce avea de facut teme, pentru a se putea concentra mai bine.

deEchipa FunPsi Club

Alimentația ameliorează simptomele ADHD

Mărturia unei paciente afectată de ADHD la vârstă adultă, arată importanța alimentației în ameliorarea simptomelor.

Mă simt foarte bine nu mai obosesc atât de ușor. Acest lucrul este cel mai important pentru mine, pentru că nu mă mai simt anemică. Îmi dă putere și curaj de viață, multă energie, mă face să zbor. Totul totul de la alimentație. Nu am crezut așa ceva niciodată, dar am trăit-o eu, estepropria mea experiență.

Alimentația, în principal, include: morcov, țelină, boabe de hrișcă, orez brun, linte, nuci, alune, dovlecei, ardei gras, ciocolată cu o densitate de cel puțin 85%. Acestora li se adaugă ceaiurile din mușețel, mentă, cei verde și sunătoare.

Despre ADHD diagnosticat la vârstă adultă, poți citi dând click aici.

deEchipa FunPsi Club

ADHD diagnosticat la vârstă adultă

Iată mărturia unei paciente care a fost diagnosticată cu ADHD la vârstă adultă.

Mă confrunt cu o realitate dificilă – e ca și cum m-aș da cu capul de pereți. Mă afectează că nu pot să explic noțiunile necesare pentru școală. Este foarte greu la 31 de ani să vrei să faci multe lucruri dar să nu te poți concentra. Nu e greu să educi, e greu când uiți ce voiai să spui, ce voiai să-i povestești; chiar și când fac prăjituri, lucru care îmi place foarte mult, uit cantitățile dacă nu am rețeta alături. Mă gândesc că și ei îi va fi greu în viață. Încerc să o învăț o poezie, iar ea deja a uitat, iar eu nu știu cum să o ajut. Diagnosticul e greu de înțeles de cei care nu știu ce înseamnă ADHD la vârstă adultă… Ei văd că te descurci.

deEchipa FunPsi Club

Cu sinceritate, despre anorexie și tulburări de alimentație

O mărturie deschisă despre anorexie și complexul context socio-psihologic în care se manifestă.

Mereu mi s-au părut ciudate cuvintele care conțin” x” în interiorul lor, iar ”anorexie” nu e o excepție. Fiind un copil curios de când mă știu, am aflat la o vârstă destul de tânără ce însemna, dar am ținut această informație adânc în mintea mea până să îmi dau seama de adevăratul și crudul ei înțeles.

Unul dintre cel mai importante lucruri atunci când ne referim la o tulburare de alimentație este faptul că ea are la baze un număr mare de cauze, atât de nivel socio-cultural, cât şi biologic şi psihologic. Şi în cazul meu a fost o sumă de factori care au dus la declanșarea anorexiei.

Dacă stau și mă gândesc bine, unele dintre cele mai vechi amintiri ale mele au cumva o conexiune cu această tulburare. Când eram foarte mică îmi plăcea să mă uit la desene cu prințese și să mă joc cu păpuși. Nimic în neregulă până acum, asta dacă nu stăm și analizăm puțin anatomia acestor personaje, care în realitate ar fi imposibilă. Talia de mărimea gâtului, iar coapsele aproape cât încheieturilor mâinilor. Nu spun că toate fetele ar fi marcate de aceste aspecte, dar eu am fost.

Eu, și probabil şi alţi copii din lumea asta. După ce am mai crescut și am trecut de această fază a păpușilor și a prințeselor, lucrurile nu au stat mai bine.

Indiferent unde îmi îndreptam privirile, mass-media și societatea în general aveau și încă au grijă să pună mereu în lumină și să favorizeze numai personaje feminine cu un corp de model, care adesea sunt photoshopate, în reclame, în filme, în seriale, etc.

Pe alt plan, am avut ghinionul să fac parte și din anturaje mai puțin benefice, cu anumiți copii și elevi care nu se comportau tocmai frumos cu cei din jur. Altfel spus, am fost și o victimă a fenomenului de bullying. Ce-i drept, uitându-mă la alți oameni care au trecut și ei prin astfel de situații, realizez că se putea și mai rău, dar eu m-am considerat mereu o persoană emotivă. Poate prea emotivă.

Peste toate astea mai erau și acele bine cunoscute vizite la rudele care țineau mereu să facă unele comentarii cu privire la constituția mea de atunci: ”Vai, ce rotunjoară și ce roșie în obraji!”, ”Ce mult mănânci!” Recunosc, aceste remarci nu erau deloc cu intenție rea, motiv pentru care nici nu m-au afectat. Mai bine spus, nimic din cele amintite mai sus, nu m-a afectat. Până într-un punct.

Probabil picătura care a umplut paharul a fost, ei bine, pubertatea. Acea perioadă de tranziție când au loc anumite schimbări hormonale care duc la o preocupare crescută față de imaginea proprie.

Am început să mă uit excesiv în oglindă și să îmi dau seama că nu sunt slabă, cel puțin nu așa slabă cu portretiza mass-media și cum voiau cei din jur să fiu. Am început să folosesc apoi și cântarul. O greșeală enormă, mai ales pentru că mă comparam cu numerele celorlalte fete din jurul meu.

Adevărul e că eram puțin mai plinuță, dar nu așa de grasă cum mă numeau cei din jur. Eu nu am știut să fac această diferență la momentul acela, iar faptul că sunt perfecționistă, sensibilă și am în familie persoane la fel de emotive nu a fost o combinație prea bună.

Am început în jurul vârstei de 11-12 să devin mai tristă și din ce în ce mai preocupată de corpul meu.

Am renunțat la sucuri acidulate, la dulciuri, la junkfood, dar nimic nu se schimba. Asta pentru că voiam să apară rezultate peste noapte și mai ales fără să devin mai activă.

Începusem să fiu din ce în ce mai disperată. În clasa mea, doar fetele slabe primeau atenție, la televizor și pe internet la fel, unii copii îmi spuneau aceleași lucruri urâte, iar toate astea s-au transformat într-o bombă cu ceas care într-un final, a explodat.

Fără să spun nimănui prin ce treceam, am început să mă gândesc la o soluție cât mai eficientă. Mi-am dat seamă într-un final că problema era mâncarea (ceea ce era total fals pentru că renunțasem la majoritatea produselor nesănătoase din comerţ). Făcând parte dintr-o familie de gurmanzi, eram sigură că nu m-ar fi lăsat să mănânc mai puțin sau să fac o dietă, așa că, din păcate, am acționat singură și pe ascuns. Nu cred că trebuie să povestesc ce s-a întâmplat de aici. A urmat o perioadă de prin clasa a 6-a până în a 7-a în care viața mea se rezuma la câteva lucruri simple: o foame continuă, dar care mereu era lăsată la o parte din cauza mulțumirii de sine atunci când mă priveam în oglindă la silueta care se schimbă în bine. Plus o relație proastă cu propria familie din cauza minciunilor și a acțiunilor mele privitoare la mâncarea pe care o primeam, dar care era compensată de laudele celor din jur cu privire la greutatea care începea să scadă.

Apoi lucrurile au scăpat de sub control. Îmi dădusem seama că slăbeam din ce în ce mai mult și foarte repede, ceea ce era destul de suspect pentru adulți.

Nu ştiu exact ce s-a întâmplat după, cert e că părinții au început să observe și printr-o oarecare întâmplare, am început să mănânc normal din nou. Era vara dintre clasa a 7-a şi a 8-a, îmi făcusem nişte prieteni adevăraţi şi mă simţeam bine, nu mai aveam nevoia obsesivă de a fi slabă, cel puțin deocamdată. Bineînţeles, am pus câteva kilograme înapoi ceea ce nu m-a deranjat ceva timp.

Pe la sfârşitul toamnei din clasa a 8-a, m-am urcat pe cântar din nou. Am văzut un număr care, la acea vreme, mi se părea enorm. Ţin minte şi acum: am avut o senzaţie oribilă în stomac şi simţeam totul ca o cădere în gol.

M-am dus în fața oglinzii care (din cauză că aveam o imagine deformată a corpului) mi-a confirmat că eram din nou grasă. Eram atât de speriată: pe de o parte nu voiam ca bullying-ul să revină, dar nici nu mai puteam trece prin ce trecusem cu un an în urmă.

Într-un final, tulburarea a câștigat din nou și am luat-o de la capăt cu ascunsul și mințitul celor din jur. Ceea ce a fost diferit de data aceasta a fost că foamea era mult mai greu de îndurat deoarece îmi aminteam de vara trecută când mâncam liber şi mă simțeam atât de bine fără griji, alături de noii mei prieteni. Acum mă izolasem de ei, nu mai mâncam deloc nici la școală, nici în oraș cu ei, iar pe deasupra, descoperisem și sportul.

Făceam exerciții la nesfârșit în camera mea, iar dacă nu aveam timp, stăteam până târziu sau cădeam într-o depresie amestecată cu disperare şi plângeam minute bune.

Toate acestea adunate, au dus la o slăbire și mai tare și mai rapidă care începuse să fie observată de elevi, familie și chiar profesori. Lucrurile scăpaseră de sub control ca prima dată.

Nu puteam să mă opresc din a mânca extrem de puțin de teamă că mă voi îngrășa, iar amintirile din copilărie erau mereu acolo să îmi amintească prin ce trecusem când eram mai plinuță.

Au începută, însă, să apară niște consecințe ale comportamentului alimentar. Mi-era mereu extrem de frig, eram foarte palidă, părul era subțire și îmi cădea, iar unghiile mi se rupeau. Apăruseră dureri de stomac, ciclul menstrual nu îmi venise deloc și arătam ca o fată înainte de pubertate, nu ca una care trecuse deja prin ea.

Atunci, din străfundurile gândurilor mele negative mi-am adus aminte și de anorexie, acel cuvânt bizar și de care am avut o atitudine foarte distantă până atunci. Făcând câteva cercetări, realitatea m-a lovit dur în față. Știind că am un examen important la finalul anului, prin martie m-am hotărât să fac ceva.

Am fost la consilierul școlii și i-am explicat care e problema. Acesta m-a îndrumat mai departe şi m-am hotărât să-i spun şi mamei. După atâta timp în care ne-am certat din cauza sănătății mele şi mi-a fost îngrozitor de frică să îi spun ceva, mi-am făcut în sfârşit curajul să îi vorbesc. Dacă aş fi ştiut cum ar fi reacţionat şi în urmă cu mai mult timp, dacă aş fi ştiut cât de folositor e să îţi împărtăşeşti problemele cu cineva, poate lucrurile ar fi stat altfel.

Din primăvara clasei a 8-a a început ”călătoria mea de vindecare” care durează și acum, deși lucrurile sunt foarte bine față de început. Mă voi rezuma doar la ceea ce am învățat din acest proces de ”tratare”, adresându-mă tutor: oamenilor care au trecut sau trec prin aşa ceva, persoanelor care cunosc pe cineva cu o tulburare de alimentaţie și vor să o ajute sau pur şi simplu celor care nu s-au confruntat cu nimic de genul, dar vor să facă o schimbare şi să prevină.

  1. Deși e greu de avut în vedere, o opinie sănătoasă proprie și a persoanelor care țin la tine e cea mai importantă. Toată lumea are probleme și, cu toate că acesta nu e un motiv pentru a ne comporta inuman cu ceilalţi, vor fi mereu persoane care îşi vor vărsa frustrările pe cei din jur şi îi vor jigni profund. Important e ca adulții să-i îndrume pe cei mici să sorteze aceste remarci.
  2. Crede-mă, e mult mai bine să îi spui cuiva prin ce treci! Un părinte, o rudă, un prieten, un profesor, în oricine ai încredere. Poţi apela şi la un consilier sau doctor al şcolii la care înveţi. E mult mai uşor când ai pe cineva care să te asculte și să îți dea sfaturi.
  3. Tulburările de alimentaţie sunt probleme psihice, motiv pentru care ajutorul de specialitate este foarte recomandat. Sigur, un nutriţionist este şi el foarte util, dar accentul ar trebui pus pe psihoterapie.
  4. Înconjoară-te de oameni benefici pentru vindecarea ta! Evită persoanele care țin diete nesfârșite și singurul lor subiect de conversație este cum să arate ca în reviste. Stai cu persoane tolerante și înțelegătoare care nu judecă și au răbdare cu tine.
  5. Ia-o cu paşi mici şi victorii mărunte. Fi bun cu tine și ai în minte că acesta este un proces de durată şi nu poţi fi vindecat peste noapte. E ok să mai calci strâmb uneori, dar cel mai important e că scopul principal e să vrei cu adevărat să te faci bine.
  6. Când am început să merg la terapie am crezut că lucrurile sunt ca și rezolvate. A fost nevoie să trec prin încă o tulburare de alimentație ca să îmi dau seama că principala arma în vindecare sunt eu. Deşi făceam consultaţii periodice la psiholog şi câteva lucruri se schimbaseră în bine, în adâncul meu nu voiam 100% să mă tratez, motiv pentru care am avut și episoade de mâncat compulsiv. Chiar dacă pare ridicolă această modificare de 180 de grade, ea dovedește că miezul problemei era de ordin psihologic şi putea să îmbrace orice formă de tulburare de alimentație, ea rămânând adânc ascunsă în mine. Din cauza mâncatului compulsiv mă îngrășasem și eram la un pas de a mă reîntoarce pe făgașul vechi și restrictiv, chiar dacă făceam terapie și chiar dacă mergeam și la nutriționist. Odată cu începerea anului 2019 mi-am spus stop pentru prima dată și am analizat situaţia cu atenție. Nu încerc să vorbesc poetic, dar chiar asta am făcut: m-am întrebat exact care e problema și cum pot să o rezolv cu adevărat, nu doar apelând la mâncare.
  7. Odată ce mi-am dat seama că problema reală era acceptarea de sine, m-am hotărât să iau atitudine. Am făcut un lucru foarte banal, dar atât de necesar: am devenit prietenă cu mine. Am învățat să mă ascult atât la nivel psihic, cât și fizic. Am început să refac acele conexiuni care se șubreziseră atât cu prietenii, cât și cu familia, care m-au ajutat inimaginabil de mult prin faptul că mi-au arătat ca mă acceptă aşa cum sunt. Foarte important e să faceţi lucrurile care vă fac fericiţi, măcar din când în când. Nimeni nu e la fel, dar pe mine cel mai mult m-a ajutat să adopt acel stil de viață cu adevărat sănătos. A fost cu adevărat o provocare: să mănânc cât am nevoie și de toate, în loc de prea mult sau prea puțin, și să fiu activă. Să fac mișcare serios, nu pe fugă, îngrămădit și pentru a slăbi, ci mai ales în natură și exerciții pe care le fac cu plăcere. Eu aşa am reuşit în clipa de faţă să simt cu adevărat că mă vindec.

Spun aproape complet pentru că mai am de ”finisat” anumite aspecte şi pentru că, deși am scăpat de ea, această imagine proastă despre propria persoană va rămâne mereu în adâncul minții mele. Mă gândesc totuşi la ea ca la un vecin rău, pe care nu îl suport. Sunt forţată să trăiesc poate pentru totdeauna cu el, dar când îl văd, nu trebuie decât să îi spun ”Bună ziua!” şi să merg înainte în treaba mea, fără să mă uit în spate niciodată.

deEchipa FunPsi Club

Joc de rol în autism

Joc de rol: un copil cu autism inalt functional. Personajele au avut un accident de masina iar ulterior au fost consultate si bandajate. Observati tiparul stereotip al jocului! L-ati remarcat?

deEchipa FunPsi Club

Ce înseamna să fii mama unui copil cu autism?

You have been assigned this mountain to show others it can be moved!

Am fost întrebată ce inseamnă să fii părintele unui copil cu autism.

Înseamnă să primești lecții prețioase despre viață predate chiar de copilul tău. Înseamnă să ajungi să vezi frumusețea de a avea un copil special, zilnic să repeți tot ce a învățat la terapie, să notezi fiecare reușită și să rămâi mereu în alertă pentru eventualele probleme ce pot apărea.

Întotdeauna l-am văzut pe David special, chiar dinainte să se nască mi-am imaginat că va fi un copil special, talentat, inteligent si extrem de frumos

Copilul cu autism este un copil înainte de toate. Odată ce am descoperit că David are autism orice mi s-a părut dificil în viață până la momentul acela devenea floare la ureche. Nici un pas înainte nu poate fi făcut fără eforturi incredibile. Atunci când mi-am recunoscut propriile temeri, mi-am dat seama că ar trebui mai bine, să învăț metode prin care să le depășesc. Am învățat că trebuie să slăbesc strânsoarea, în loc să dețin strâns controlul. Acesta este o mare schimbare, o schimbare a modului în care percep rolul meu de mamă. Mai important este o schimbare a modului în care mă comport, a modului în care mă trezesc dimineața alături de copilul meu si ceea ce fac pentru el în fiecare zi.

Am învățat că nu trebuie să fac totul singură. Trebuie să includ oameni pricepuți și să am încredere în ei. Am învățat că trebuie să mă bucur de fiecare cuvânt nou rostit, fiecare reușită în lupta cu autismul. Și da, este o luptă grea, pe viață, însă cu credință și datorită terapeuților implicați din viața lui David, am și speranța spre noi progrese.

Cu ajutorul oamenilor buni și frumoși la suflet, David a învățat să zâmbească din nou si cel mai important să mă strige cu un glas de înger „mama„. Este un sentiment pe care nu îl pot descrie în cuvinte. Acel moment a meritat toată lupta, toate terapiile, fiecare pas, fiecare bănuț cheltuit, fiecare lacrimă. Pentru că din acel moment am știut că David va fi bine.

Am ales să las la o parte situațiile în care am fost pusă în fața ipocriziei, am învățat să trec peste privirile compătimitoare, peste excluderi sau comentarii răutăcioase. La prima vedere sunt optimistă si pozitivă, dar mă copleșesc emoțiile imediat cum încep să povestesc istoriile personale.

Mulțumesc Fun-Psi Club pentru că mi-a găzduit aceste gânduri și mulțumesc încă o dată celor care ne sunt alături în această luptă de a-l învăța pe David frumusețea lumii noastre.

deEchipa FunPsi Club

Mărturii reale: ce înseamnă să fii bipolar?

Am 36 de ani și sunt bipolară. Suferința mea a început acum 13 ani. A fost cumplit la început. Nu puteam sã accept cã am aceastã problemã. Visam noaptea cã scenariul meu de început s-a adeverit și cã nu sunt bolnavã.

Dar ce înseamnã sã fii bipolar? Am trecut prin cele mai crunte depresii cu niște atacuri de panicã paroxistice în urma cãrora nu-mi doream decât sî mã sinucid, ceea ce mã speria foarte tare, mai ales cã bunica de pe mamã a dus la bun sfârșit aceastã tendințã, sfârșind prin a-ți pune capãt zilelor. Personal, fumam foarte mult, îmi imaginam cum mã arunc în lac și suferința mea se va înneca odatã cu mine. Această perioadă a durat atât de mult încât mă rugam să fiu infirmă, oricum, numai să nu simt această suferință paralizantă.

Dar nu s-a oprit totul aici. Când intram într-un episod, acesta debuta cu o stare maniacală, adică aveam atâta energie încât nu puteam să dorm, eram euforică, râdeam tot timpul, delirând. În delirul meu mă credeam urmărită de Serviciul Român de Informații. SRI-iștii erau simpli oamneni de pe stradă care mă priveau fix, purtau ochelari de soare, aveau ochii albaștri, dar mai ales dominatori.

M-am crezut Isus, Dumnezeu, Fecioara Maria sau o persoană aleasă care comunica cu ea. În acest context am auzit o voce care mi-a spus “ V-am spus că am să vă fac fericiți ?! Am să vă fac” Eram sigură că îmi vorbea ea (FecioaraMaria) în urma rugăciunilor fierbinți de a nu-i mai vedea pe ai mei triști, certându-se mereu și mai ales din cauza mea. Vocea avea timbrul meu vocal dar nu a venit ca un gînd, ci am auzit-o clar în capul meu. Eram sigură că era un mesaj venit de sus.

Coincidențele mă terminau. Am intrat în biserică la crez, exact în momentul când preotul spunea : „Și s-a făcut om și a coborât pe pământ”. M-am uitat în ochii episcopului (era o slujbă importantă), el s-a uitat în ochii mei, ceea ce mi-a întărit credința că sunt Isus în varianta feminină. Și da, citisem în adolescență, „Christos răstignit a doua oară” de Nikos Kazantzakis. Isus era un personaj adaptat zilelor noastre. Și eu eram fiica lui Dumnezeu, ba Dumnezeu însuși, care „ Aude totul, dar nu înțelege nimic ” și care ne-a făcut pe noi dintr-o glumă.

Am încercat tot felul de medicamente care nu au dat roade, pentru că nu aveam încredere în psihiatri, ba chiar îi priveam cu ostilitate, până când am întâlnit psihiatrul în care să am încredere. Răspundeam foarte bine la tratament. Încet, încet, prin psihoeducație și ai mei au început să se liniștească și să aibă încredere la rândul lor în mine. Să-și recapete încrederea de fapt. Și aveau toate motivele. Au trecut printr-un adevărat coșmar cu mine.

Tot datorită psihoeducației am început să înțeleg că, sub tratament pot să duc o viață „în limitele normalității”. Mergeam și la psiholog, și încă mai merg. Și-mi face multă plăcere. Psihologii mi-au fost dragi întotdeauna. Ei erau cei care mă ascultau cu calm, mă înțelegeau și, mai mult de atât, m-au ajutat să mă accept așa cum sunt. Cu bune, cu rele, sunt un om. Cu capul în nori, cel mai adesea, neatentă, împrăștiată, dar cu un zâmbet sănătos pe buze.

Încet, încet, pastilele au devenit pritenele mele cele mei bune, care erau tot timpul acolo și-mi ofereau siguranța de care aveam nevoie. Din fericire am prieteni care m-au susținut indiferent de comportamentul și ieșirile mele. Și da, e foarte dificil să stai cu un om într-un episod psihotico-maniacal. Te trezești că în ciuda eforturilor și a iubirii, te consideră un dușman din pricina nesomnului și a extenuării psihice.

Condimentele unei vieți frumoase pentru mine sunt familia frumoasă pe care am redescoperit-o, prietenii care au rămas alături de mine și pe care mi i-am făcut chiar în rîndurile psihiatrilor și psihologilor și prietenele de siguranță, pastilele.

În concluzie, un tratament medicamentos adecvat, pe care doar un psihiatru dedicat ți-l poate găsi, alături de psihoeducație, care are un rol fundamental pentru a înțelege lucrurile așa cum sunt, și cea mai importantă, acceptarea. Acceptarea faptului că da, ai o boală care nu te schimbă cu nimic ca om, dacă ai norocul să întâlnești, oameni între oameni.
Iubesc oamenii și ei mă iubesc pe mine.

deadmin_funpsi

Materiale create de părinți

Aceste imagini ilustrează modul în care părinții din programele noastre se pot implica activ în terapia copiilor. Mai jos putem vedea materiale facute de o mama pentru fetita ei cu ADHD si discalculie.