Autovătămarea: semnale, preconcepții și sfaturi
Cum poate să-și dea seama un părinte că adolescentul său își face tăieturi pe corp?
Din cauză că tăieturile sau semnele auto-provocate pot fi ascunse sub haine, iar frământarea interioară poate fi mascată de o dispoziție aparent calmă, poate fi foarte dificil pentru un membru al familiei sau un prieten să afle ce face adolescentul.
Semnale de avertisment pentru părinți sunt:
- tăieturi subțiri, liniare – majoritatea sunt drepte, paralele, la nivelul antebrațului, uneori pe brațe sau picioare și pot fi foarte discrete; unii își scrijelesc și cuvinte;
- tăieturi sau zgârieturi neexplicabile, ce apar regulat, pentru care oferă diverse scuze (de exemplu că i le-a făcut pisica);
- alte vânătăi sau cicatrici inexplicabile de la arsuri pe pumni, antebrațe, coapse sau pe piept;
- pete de sânge pe haine, prosoape sau așternut;
- obiecte ascuțite – lame, cuțite, ace, bucăți de sticlă, capace de sticlă – găsite printre obiectele personale ale adolescentului;
- accidente casnice frecvente – unii simulează că sunt neîndemânatici, neatenți, ca să explice leziunile;
- purtarea de bluze cu mânecă lungă sau pantaloni lungi vara;
- nevoia de a sta singuri perioade lungi de timp, mai ales în baie sau în camera lor;
- schimbări de dispoziție, ca depresia, anxietatea sau iritabilitatea, izbucniri de furie;
- schimbări în relații, în modul de comunicare sau în performanța școlară.
Copiii care nu pot manageria stresul zilnic sunt cei vulnerabili pentru autovătămare. Comportamentul de a-ți face singur leziuni pe corp este greu de înțeles pentru cineva din afară. Există preconcepții greșite despre persoanele care îl practică.
Auto-lezarea este un subiect tabu. Mulți oameni au păreri greșite despre motivul persoanei care apelează la așa ceva sau despre starea lui mentală.
Iată câteva preconcepții greșite legate de acest subiect:
1 – Copiii și adolescenții care se taie, o fac ca să atragă atenția. Adevărul trist este că ei o fac cel mai adesea în secret; nu încearcă să-i manipuleze pe alții sau să atragă atenția asupra lor. De fapt, vina și rușinea fac să le vină foarte greu să spună și altora și să ceară ajutor.
2 – Cei care se auto-vătămează sunt nebuni sau sunt periculoși. Este adevărat că mulți dintre ei suferă și de anxietate, depresie, tulburări de alimentație sau au suferit anterior o traumă, dar asta nu-i face să fie nebuni sau periculoși. Prin aceste leziuni ei încearcă să facă față. Dacă vor fi etichetați ca nebuni, asta nu-i ajută deloc.
3 – Încearcă să se sinucidă. De cele mai multe ori persoanele care își fac leziuni nu vor să moară. Autovătămarea poate începe după despărțirea dintr-o relație, ca o reacție impulsivă. Poate începe printr-o simplă curiozitate. Pentru mulți copii este rezultatul unui mediu familial represiv unde emoțiile negative nu sunt acceptate și nu pot fi exprimate sau discutate. Copiii obțin un efect antalgic prin el. Când au o suferință emoțională, nu vor simți durerea la fel de tare atunci când se taie singuri.
În timp tăieturile cresc ca și frecvență și număr la fiecare nou episod. Le este mai ușor să o facă. Dar și simt nevoia să se taie mai adânc ca să simtă ceva – ca în adicția de droguri. Unii spun că simt nevoia să vadă mai mult sânge. Bine-nțeles că astfel crește riscul de suicid.
4 – Dacă rănile nu sunt prea adânci, atunci nu e ceva serios. Severitatea rănii provocate nu are legătură cu cât de mult suferă persoana respectivă. Dacă cicatricea e minoră, nu înseamnă că nu este motiv de îngrijorare.
Ce pot face părinții?
De obicei părinții nu știu cum să reacționeze. Când află, pot fi șocați, confuzi sau dezgustați. E bine să admită că asta simt. Apoi să încerce să comunice cu adolescentul, să afle ce l-a determinat să recurgă la un asemenea gest, să-l înțeleagă. Să evite judecarea și criticile, care doar vor înrăutăți lucrurile. Să ofere suport, și nu amenințări, pedepse sau ultimatumuri, care sunt contraproductive. Chiar dacă adolescentul nu vrea să comunice, să știi că va vorbi când va fi pregătit pentru asta. Dar este mult mai bine ca părintele să lase ușa deschisă, ca adolescentul să știe că este disponibil oricând va avea nevoie.
Fii onest și direct cu el, exprimă-ți îngrijorarea – „Am observat niște cicatrici pe corpul tău, vreau să înțeleg ce se întâmplă; și dacă e nevoie o să caut un ajutor”.
Părinții confundă adesea tăierea cu un act suicidal. Asta se întâmplă când văd tăieturile și nu știu cum să le interpreteze. E posibil să-și ducă copilul la urgențe; personalul de acolo nu înțelege comportamentul adolescentului și nu știe sigur dacă e un gest suicidal sau de auto-vătămare; unii ajung și să fie internați din această cauză. Însă primul pas pentru recuperare este psihoterapia cu un specialist care are experiență cu astfel de cazuri. Este esențial ca adolescentul să fie pregătit pentru acest pas. Este necesar ca el/ea să se decidă că n-o s-o mai facă. Orice ultimatum, mituire sau internare n-o să funcționeze. El are nevoie de un sistem de sprijin și tratament pentru tulburarea de bază. Are nevoie să învețe mecanisme sănătoase de a face față.
Însă atunci când adolescenții nu se pot opri, este necesară internarea lor. Șanse de recuperare au doar cei care realizează că au o problemă și că au nevoie de ajutor.
Deci părinții îi pot ajuta pe copiii lor astfel:
- oferindu-le suport emoțional,
- prin identificarea semnalelor timpurii,
- prin scăderea nivelului de stres al copilului;
- prin supravegherea perioadelor critice.
Dar părintele nu poate interveni în locul lui. Este nevoie ca adolescentul să-și activeze propriile resurse ca să nu se mai taie și nu toți au astfel de resurse.
Mulți copii nu se gândesc de ce se taie. Este ca o adicție – își spun lor „de ce să mă mai confrunt cu problema mea, că oricum nu se schimbă nimic”. Dar să te tai nu te ajută decât pe termen scurt, apoi va deveni din ce in ce mai rău.
Atunci când copiii sau adolescenții învăță să-și înfrunte problemele, vor renunța să se mai taie. Vor învăța să comunice prin alte modalități ceea ce-i deranjează, nu făcându-și rău.
În acest scop psihoterapia individuală și de grup îi ajută. Dacă există și o depresie sau anxietate, se poate prescrie tratament. Unul din scopurile principale este recâștigarea respectului și a stimei de sine.
Mulți dintre ei au dificultăți în confruntarea cu situații dificile și cu persoanele care îi înfurie. Au nevoie să învețe să spună NU, să-și spună punctul de vedere pentru că ei nu cred că li se permite asta, în special fetele.
Prin psihoterapie ei pot fi împuterniciți, pot fi învățați să-și asume riscuri în confruntări, să schimbe modul în care se văd pe ei înșiși. Practic sunt învățați să facă alegeri sănătoase pentru ei.
Comportamentul de autovătămare la adolescenți
Autovătămarea presupune un comportament prin care persoana își face leziuni în mod intenționat prin tăierea pielii cu obiecte ascuțite (lame, foarfece, cuțite), producerea de zgârieturi severe, de arsuri făcute cu țigara sau bricheta, lovirea puternică cu pumnul sau cu corpul de obiecte tari, înțeparea pielii cu obiecte ascuțite, împiedicarea intenționată a rănilor să se vindece. Nu are intenția de a fi o tentativă suicidară, chiar dacă așa ar părea.
Este greu de înțeles pentru mulți și în special pentru părinți de ce cineva și-ar produce durere în mod intenționat.
Tăierea începe de obicei ca un impuls, nu este ceva programat dinainte. La o emoție puternică adolescentul se taie, apoi se simte mai bine, poate mai ușurat, iar data viitoare când se mai simte rău, apelează din nou la tăiat. Și astfel se formează un obicei.
Debutul acestui comportament este de obicei în adolescență, unii continuă și ca adulți. Tăieturile pot fi la încheietura mâinii, pe antebrațe, picioare sau pe abdomen. După vindecarea rănilor, pot rămâne cicatrici, unele permanente. De obicei le ascund și sunt remarcate de cineva din anturaj.
Autovătămarea începe ca o apărare împotriva a ceea ce se întâmplă în familia sau în viața lor. Adolescenții simt că au eșuat într-una din ariile vieții lor și prin autolezare vor să-și recapete controlul.
Ei își provoacă durere fizică pentru că îi ajută să-și controleze durerea emoțională – pot fi sentimente puternice de furie, părere de rău, respingere, disperare, depresie sau singurătate.
Și pentru că nu au găsit mecanisme de a le face față sau cele care le folosesc sunt depășite de emoțiile prea intense, sentimentele nu sunt exprimate într-un mod sănătos, se acumulează atât de multă tensiune până când este de nesuportat; tăierea pielii este folosită ca o încercare de a elibera tensiunea sau pentru a-și distrage atenția de la emoțiile prea puternice.
Se confruntă cu sentimente pe care ei cred că nu le pot suporta sau cu evenimente pe care cred că nu le pot schimba, iar autovătămarea le dă senzația că sunt în control.
Unii consideră că doar așa pot să arate celorlalți, respectiv părinților, că suferința lor este reală, altfel lumea nu îi crede.
Dar de obicei le ascund față de ceilalți, inclusiv față de prieteni, pentru că se simt neînțeleși și pentru a evita stigmatizarea sau judecata celorlalți.
Alteori o fac pentru că vor să se pedepsească, și doar provocându-și durere pot compensa sentimentul de vină.
Unii au pierdut pe cineva drag dintr-o relație și vor să scape de sentimentul de singurătate, iar autovătămarea pare să fie singurul mod prin care să obțină ușurare în urma despărțirilor sau a respingerii.
Autovătămarea nu este o doar o ” fază” din adolescență, care va trece odată cu creșterea. Cazurile s-au înmulțit ca urmare a creșterii incidenței depresiei printre adolescenți, ca urmare a tendinței de imitare a semenilor și dorinței de apartenență la un grup și a răspândirii informației cu ajutorul internetului.
Realitatea este că acești copii care se autolezează au mai puține resurse de a face față la stres, mai puține mecanisme de copping.
Unii din acești tineri au și o tulburare psihică: tulburare de alimentație, tulburare de personalitate borderline, tulburare anxioasă, tulburare bipolară, tulburare obsesiv-compulsivă, schizofrenie. Sau pot avea un istoric de abuz verbal, fizic sau sexual. Unii declară că au căutat astfel o modalitate de a se „trezi” din amorțirea ce i-a cuprins post-traumatic, sau o modalitate de a-și exprima durerea, furia legată de acele evenimente.
Există adolescenți care practică autolezarea și care sunt dependenți de alcool sau de alte droguri. Dar foarte mulți dintre adolescenții care se lezează sunt copii obișnuiți, care trec prin criza adolescentină de auto-identitate. Experimentează, încearcă ce au văzut la alții. Unii spun că resimt o plăcere când se taie, se pare că lezarea are un efect similar cu cocaina sau alte droguri care eliberează endorfine și dau un sentiment de bine. Sau, nu de puține ori, sunt copii sensibili, perfecționiști, care își impun standarde înalte și prin tăiere se autopedepsesc.
Care sunt consecințele?
Deși adolescenții se taie cu scopul de a obține o ușurare, aceasta nu durează mult, problemele rămân sau devin mai grave. Eliberarea inițială este urmată în scurt timp de sentimente de vinovăție sau rușine și îl împiedică pe tânăr să învețe strategii mai bune de a se simți mai bine. Să țină secret acest comportament poate fi dificil și îl însingurează. Asta îl îndepărtează de prieteni sau familie și le este afectată și stima de sine.
De obicei adolescenții nu intenționează să-și facă un rău iremediabil atunci când se taie, și nici nu-și propun să-și facă un obicei din asta. Dar acestea se pot întâmpla. Pot să nu aprecieze bine adâncimea tăieturii (mai ales dacă au consumat alcool sau droguri) și să necesite coaserea ei; tăietura se poate infecta dacă se folosește un instrument nesteril sau murdar. Majoritatea nu intenționează să se sinucidă. Este, de obicei, o încercare de a se simți mai bine, nu de a termina cu viața. Dacă totuși este o tentativă de suicid, ea a apărut din cauza problemei de bază, nu a obiceiului de a se tăia. Și dacă nu învață alte metode de a face față durerii emoționale, au risc mai mare de a dezvolta depresie severă, dependență de alcool sau droguri sau risc de suicid.
Poate fi și un comportament compulsiv, care se întărește pe măsură ce se repetă. Creierul face o falsă conexiune între sentimentul de ușurare și actul de a se tăia, și apoi caută ușurarea când se acumulează din nou tensiunea. Astfel tăierea poate deveni ca o adicție, când este aproape imposibil să te opui. Un comportament care a început ca o încercare de a fi în control, ajunge să te controleze.
Depedența de alcool: recompense și consecințe negative
Este important ca rudele sau prietenii unei persoane dependente de alcool să învețe să recompenseze doar comportamentele ce nu implică consumul de alcool – pentru că de multe ori aparținătorii sau cei apropiați, fără să-și dea seama, încurajează consumul. De exemplu fac împreună o activitate plăcută, iar persoana dependentă începe să consume alcool.
S-a constatat că și simpla prezență a aparținătorului atunci când persoana dependentă consumă alcool, este o recompensă pentru acesta și întreține abuzul. Apropiații pot învăța cum să își schimbe comportamentul lor, astfel încât să scadă frecvența consumului, cum ar fi să facă activități plăcute împreună doar când persoana dependentă este trează.
Pe măsură ce persoana dependentă pierde recompensele sociale asociate consumului de alcool, treptat acesta va scădea, iar ea va fi mai dispusă să înceapă un tratament.
În paralel cu recompensarea momentelor în care nu consumă, este natural să se facă și retragerea recompenselor atunci când bea. Membrii familiei sau prietenii pot învăța ce recompense pot oferi atunci când persoana dependentă este trează, de exemplu: complimente, mici favoruri sau alte activități plăcute ce nu includ consum de alcool.
Decizia ca aparținătorul să comunice scopul noilor sale comportamente depinde de el și de persoana dependentă.
O altă modalitate eficientă de intervenție este să se permită apariția consecințelor negative – în mod cert persoanele care abuzează de o substanță, experimentează un număr de consecințe negative (dificultăți sociale, probleme financiare și personale).
Prin protejarea persoanei dependente de aceste consecințe, rudele sau prietenii favorizează continuarea consumului. De aceea și pentru motive de siguranță, ei sunt încurajați să se abțină de a-i mai proteja de consecințele consumului de alcool.
Se poate face și un Antrenament de comunicare pozitivă, urmat de invitația pentru tratament – aici stilul de comunicare pozitiv este esențial.
Este de înțeles că ani de probleme din cauza consumului au alimentat furia aparținătorilor, dar cu toate acestea comunicarea agresivă a acestora nu are succes pentru a-l duce pe cel dependent de alcool la tratament. Rudele trebuie să învețe un stil mai blând de a comunica, ca să explice schimbările lor de comportament față de persoana dependentă, cât și ca să îi ceară să înceapă un tratament.
Mai mult, practicarea unui stil de comunicare asertiv, non-violent este vital pentru că dependenții de alcool care au relații de familie mai pozitive și mai stabile au prognostic mai bun după tratament.
Pentru a convinge persoana dependentă să accepte un tratament, este important să știi nu numai cum să vorbești, dar și când să faci acea cerere. Ea trebuie pregătită cu săptămâni înainte, iar dinamica relațiilor din familie este cea care asigură succesul.
Psihoeducația celor apropiați, rude sau prieteni, este și ea foarte importantă. Și anume să cunoască semnele de intoxicație cu alcool, de sevraj și de dependență, astfel încât să știe când este o urgență reală și când intervenția mai poate aștepta. Să nu ezite să sune la numărul de urgență 112 atunci când situația o cere. Să știe cursul tipic al evoluției, tratamentele disponibile și cum pot ei interveni. Iar pentru specialist este important să afle care este punctul de vedere al familiei despre consumul de alcool și ce au încercat până în prezent ca să îl ajute.
De multe ori familia are opinii nerealiste sau incorecte despre dependență sau este furioasă pe persoana în cauză pentru că i-a mințit, i-a dezamăgit. În acest scop se pot face și jocuri de rol, adică punerea „în scenă” a situației dorite, care pot ajuta membrii familiei să știe cum să reacționeze în diverse situații și îi ajută să înțeleagă ce important este să creeze o alianță terapeutică cu persoana dependentă, și că această abilitate poate fi învățată.
Atitudinea rudelor sau a prietenilor ar trebui să fie una lipsită de judecată, să-și ofere disponibilitatea de a asculta și de a avea un scop în minte: „suntem împreună și vom găsi o soluție să ieșim din asta” și nu aceea de „nu te mai comporta ca un copil” sau „chiar nu poți să spui nu?„
Întărirea motivațională este o altă modalitate de intervenție asupra familiei – prin ea se învață cum să fie empatici, să aștepte motivația persoanei consumatoare să se oprească, să evite argumentările, să se adapteze la rezistențele sale (ceea ce de multe ori pare ilogic sau inconsecvent pentru aparținători).
Succesul de a convinge persoana să înceapă tratamentul nu vine din prima, vor fi multe recăderi; dar nu trebuie scăpat din vedere scopul principal – tratarea adicției.
Este importantă acceptarea realității asupra succesului unui plan de reabilitare: o perioadă de abstinență de o lună nu garantează succesul, recăderile sunt frecvente și e nevoie de a continua intervențiile non-farmacologice mult timp după stoparea consumului.
Cu toate acestea familia și prietenii ar trebui să rămână optimiști, perseverenți și neclintiți în a oferi suport pentru ruda sau prietenul lor dependent de alcool. Ei sunt de multe ori singurele persoane care pot oferi un ajutor real, atâta vreme cât acesta refuză tratamentul sau are recăderi.
Alcoolismul: sugestii practice, de suport, pentru familie
Oricine este apropiat de cineva care abuzează de alcool știe prea bine că acesta nu va căuta prea repede ajutor și nu va accepta un tratament până când nu trece prin ani de probleme legate de abuzul de alcool.
Prin urmare este esențial de a înțelege cum să reducem refuzul tratamentului. Pe lângă beneficiile evidente pe care le au persoanele dependente în urma tratamentului și cei care țin la ei au mult de câștigat.
Familia este foarte afectată de consecințele colaterale ale consumului de alcool, cu dificultăți financiare, scăderea coeziunii de familie sau violență domestică.
Deși există strategii specifice de intervenție create să crească motivația în rândul consumatorilor care participă măcar la o ședință, mulți refuză să se apropie de o clinică sau un psiholog. Este importantă dorința de a încerca un tratament, pentru că odată ce a început un tratament, va fi mai ușor să revină la el atunci când apare o recădere.
Membrii familiei consumatorului de alcool sunt considerați o resursă valoroasă în a aduce persoana dependentă la tratament, ei sunt adesea cei mai dornici să îl ajute. Pot avea la rândul lor o varietate de probleme mentale sau fizice, necesitând și ei tratament. Pot fi învățați abilități de a scădea
abuzul de alcool a persoanei dependente și de a crește șansa către începerea tratamentului acesteia.
Există bine cunoscutul program al Alcoolicilor Anonimi în care sunt implicați și membrii familiei. Dar s-a dovedit că abordările pozitive, non-confruntative sunt mult mai eficiente, deoarece membrii familiei tind să evite confruntarea (din cauza agresivității și respingerii celui dependent).
Membrii familiei sau cei apropiați nu sunt responsabili pentru consumul persoanei, dar se pot comporta într-o manieră care să faciliteze abuzul de alcool al persoanei. De exemplu: cei care îi acordă atenție mai multă atunci când persoana este intoxicată ( tatăl a venit beat și atunci mama este mai grijulie cu copilul sau soția care încălzește mâncarea când soțul vine acasă beat).
Prin terapie cei apropiați pot fi învățați cum să-și modifice comportamentul astfel încât să încurajeze starea de sobrietate/de a fi treaz și să nu mai reîntărească obiceiul de a consuma alcool, cum ar fi: ruda care stă mai mult timp cu cel beat, va învăța să petreacă mai mult timp cu el doar când este treaz și să comunice într-o manieră empatică motivul pentru care și-a schimbat comportamentul.
Membrii iubitori ai familiei îndepărtează uneori consecințele negative ale consumului de alcool, ca atunci când îi plătesc o factură ca să nu aibă penalizări. Alternativa mai bună ar fi ca ei să îl informeze că îl vor
ajuta cu plata facturii dar, doar atunci când nu mai consumă alcool; iar dacă acesta nu îl solicită cât este treaz, se recomandă să fie lăsat cu factura neplătită, astfel încât să înțeleagă consecințele comportamentului său.
Căile principale abordate cu aparținătorii sau cei apropiați unui dependent de alcool sunt:
- Motivarea și sprijinul lor – pentru că uneori motivația lor scade atunci când realizează că ei trebuie să ducă tot greul inițial. Iar motivarea lor se poate face și ajutându-i în plan personal să-și găsească satisfacția propriei lor vieți, să își seteze obiective proprii în diferite arii ale vieții lor și să le fie monitorizat și încurajat progresul către aceste obiective.
- Analiza funcțională – care își propune să găsească comportamente sănătoase care să servească aceeași funcție ca și consumul abuziv de alcool. Pentru aceasta trebuie petrecut timp ca să se înțeleagă contextul în care are loc consumul abuziv al persoanei. Astfel li se cere aparținătorilor să descrie modelul de consum al persoanei în cauză, începând cu declanșatorii externi (persoane, locuri unde are loc consumul), dar și cei interni (gânduri, sentimente ale persoanei în cauză). De exemplu: persoana bea atunci când se întâlnește cu colegii de muncă, după ce iese de la serviciu și pentru că în drum are o cârciumă; este și afectat că băiatul nu îl mai ascultă, nu mai învață și s-a îndepărtat de el și se gândește că a eșuat ca tată.
Aparținătorii sunt învățați să găsească opțiuni de a influența persoana în modul în care răspunde la declanșatori printr-un comportament alternativ sănătos, cum ar fi: după muncă să plece cu autobuzul și nu pe jos, pentru a evita cârciuma, sau să își propună o dată pe săptămână să meargă cu băiatul la fotbal pentru a reface relația lor.
Tot cei apropiați pot identifica consecințele pozitive ale consumului de alcool, factorii care mențin acest comportament. Iar apoi să sugereze metode sănătoase care să răspundă acelorași nevoi și să dezvolte un plan de a le introduce la persoana dependentă.
Pot fi identificate de asemeni și consecințele negative ale consumului de alcool, deoarece acestea pot fi folosite ca factori de motivație pentru întreruperea consumului. De exemplu: din cauza băuturii își alterează starea de sănătate, băiatul nu mai vrea să vină acasă după școală și doarme la prieteni, iar soția își pierde afecțiunea pentru el.
Asocierea dintre consumul de alcool și alte afecțiuni psihice
Conform unui studiu din 2020 făcut pe 2 milioane de participanți, cei care sunt afectați de depresie, tulburări anxioase sau bulimie sunt la un risc crescut de a consuma abuziv alcool.
Participanților li s-au adresat 3 întrebări: ”De câte ori în ultimele 3 luni ați băut 5 sau mai multe băuturi pe zi?; De câte ori pe săptămână beți, în medie?; Câte băuturi consumați într-o zi obișnuită?”.
Rezultatele studiului au arătat că cei care consumau zilnic erau mai frecvent bărbați între 18-34 ani, iar cei care consumau săptămânal erau mai degrabă femei de peste 65 ani.
Privind asocierea dintre Tulburarea Afectivă Bipolară și consumul de alcool simptomele intoxicației cu alcool sau ale sevrajului pot semăna cu cele din Tulburarea Afectivă Bipolară, făcând dificilă identificarea celor 2.
Tulburarea Afectivă Bipolară este caracterizată de o instabilitate a dispoziției în sens pozitiv dar exacerbat (cu episoade maniacale/hipomaniacale), alternând cu episoade depresive sau episoade mixte, în care pot coexista simptome din ambele stări. Fluctuațiile de dispoziție sunt însoțite frecvent de modificări ale nivelelor de energie și a pattern-ului de somn.
Consumul de substanțe este frecvent printre cei cu Tulburarea Afectivă Bipolară. Coexistența celor 2 entități duce la o instalare mai precoce a tulburării, la suicid sau la simptome mai severe. În plus, pot apare o frecvență crescută a violenței, a persoanelor fără locuință și costuri mai mari pentru sistemul de sănătate. Cele 2 afecțiuni se potențează una pe cealaltă, făcând diagnosticarea lor și mai dificilă.
Tratamentul Tulburării Afective Bipolară asociate cu consum de substanțe este la fel de provocator. Se folosesc: tratamentul farmacologic asociat cu intervenții psihosociale, care își propun să crească acceptarea diagnosticului, complianța la tratament, prevenirea recăderilor. Sunt eficiente și terapia de grup, psihoeducația și intervențiile motivaționale.
Tot o relație bidirecțională pare a fi între consumul abuziv de substanțe și insomnie. Genele ceasului biologic intern au variații care par să influențeze somnul și preferințele circadiene; una dintre gene este răspunzătoare de insomnia severă a consumatorilor de alcool. În timp ce doar 10-15% din populația generală suferă de insomnie, tulburările de somn apar între 30-80% dintre consumatorii de alcool. Perturbarea somnului agravează sevrajul acut și este un obstacol semnificativ; poate persista și ani întregi la cei cu istoric de consum crescut de alcool.
Consumatorii care au perceput alcoolul ca favorizant al somnului sunt la risc crescut pentru tulburările de somn și recăderi mai târziu.
Persoanele cu consum abuziv de alcool par să aibă afectat stadiul de somn cu unde lente, ceea ce duce la dificultăți de învățare, de memorie și performanță cognitivă. De asemenea este suprimat și somnul REM, cu vise. La 2-3 săptămâni de abstinență, pare a fi o revenire bruscă a somnului REM, pe care unii o resimt ca având vise foarte vii.
Tratamentul este complicat, deoarece medicii încearcă să nu folosească pentru tratarea insomniei medicamente cu potențial de abuz, adică hipnotice.
Ca și intervenții non-farmacologice se folosește terapia cu lumină pentru cei cu dereglări ale ritmului circadian; suplimente cu melatonină sau magneziu.
Pacienții cu ADHD sunt și ei la risc de a consuma abuziv substanțe, în special alcool, cannabis, cocaină și nicotină (aproximativ 15% dintre adolescenții și adulții tineri cu ADHD). Atunci când se întâmplă așa, identificarea și tratamentul ADHD devin si mai dificile. De exemplu, trebuie făcută distincția dintre ADHD și afectările date de alcool privind atenția, concentrarea și impulsivitatea. Multe substanțe psiho-active au efecte acute care mimează simptomele din ADHD (de exemplu marijuana duce la deficite în rezolvarea de probleme, organizare, atenție susținută, ce pot persista la mai mult de 3 săptămâni după abstinență).
Suprapunerea celor 2 entități nu este întâmplătoare. Impulsivitatea din ADHD poate crește riscul de a consuma alcool. Deficitul de dopamină caracteristic în ADHD îi face să caute substanțe care să o crească, iar asta e cel mai ușor de realizat cu substanțele de abuz.
Asocierea dintre ADHD și consumul abuziv de substanțe are un prognostic rezervat pentru ambele afecțiuni, deci ambele trebuie luate în considerare pentru tratament.
Intervențiile psihosociale trebuie adaptate la particularitățile ADHD, căci aceștia se vor implica mai puțin în tratament, probabil vor avea o aderență mai scăzută. Se recomandă psihoterapia. Deciziile privind farmacoterapia se fac împreună cu pacientul și familia și se insistă pe a lua doza prescrisă de medicație.
Abuzul de substanțe la tineri: efecte și remedii
În studenție crește accesul la alcool, substanțe ilicite și medicamente folosite ca abuz.
Această perioadă de viață este caracterizată de crearea unei personalități distincte, în afara constrângerilor parentale anterioare. Alcoolul și alte substanțe psiho-active sunt folosite ca liant în crearea de grupuri sociale sau sunt „botezul” pentru a fi primit într-o comunitate. Dintre toate, alcoolul este de departe cea mai folosită substanță și frecvent consumul este de tip compulsiv, adică o cantitate mare într-un interval scurt de timp, cum ar fi în weekend.
Efectele consumului sunt profunde asupra individului și a comunității: decese, răniri, agresiuni, atacuri sexuale sau violuri, probleme de învățare.
La nivel biologic, diferite regiuni ale creierului continuă să se dezvolte în adolescență și să se maturizeze la adultul tânăr. Aceste procese active fac ca individul să se angajeze în comportamente de căutare a noului și în același timp fac creierul mai sensibil la procese neurotoxice date de substanțele consumate.
Studiile imagistice au confirmat modificări diverse neuronale și fiziologice asociate cu consumul de alcool la tineri:
- o reducere a materiei cenușii în anumite zone și nedezvoltarea suficientă a materiei albe, ceea ce duce la scăderea unor funcții ca: învățarea, memorarea, controlul impulsurilor, reglarea afectivității și cel mai accentuat asupra abilităților vizual-spațiale și atenției.
- consumul abuziv de alcool duce și la alterarea cogniției și creșterea riscului de consum pentru alte substanțe psiho-active.
Cei care folosesc des marijuana apelează mai mult la controale medicale și au simptome de depresie și anxietate și la 7 ani după terminarea facultății.
Consumul de substanțe este și un factor de risc pentru suicid și se asociază mai des cu alte afecțiuni psihiatrice, cum ar fi depresia severă, tulburarea de panică, tulburarea de anxietate generală, iar ulterior duce la consum crescut de nicotină. Doar că puțini dintre tineri apelează la ajutor de specialitate, adică la psihiatru.
Intervenția are ca scop obținerea și menținerea abstinenței și îmbunătățirea funcționării. Prevenția primară se poate face la nivel de campus universitar: facultățile sunt puncte critice pentru o intervenție precoce, iar acordarea ajutorului chiar la nivelul cabinetelor universitare ar putea fi cea mai eficientă prin:
- efectuarea unui screening de rutină în centrele universitare și folosirea tehnologiei pentru a ajunge la mai mulți studenți;
- chestionare anonime, dar obligatorii la anii de debut și la reîntoarcerea din vacanță, care ar ajuta la obținerea de date de către autorități și la o mai mare conștientizare din partea studenților (dar există riscul nefurnizării de date sincere, de teama unor potențiale consecințe);
- abordarea tinerilor nu trebuie sa fie paternalistă, pentru a nu trezi în ei apărarea, de exemplu testul AUDIT cu 10 întrebări este eficient;
- se poate folosi chiar și varianta prescurtată care are doar 3 întrebări: Cât de des bei o băutură ce conține alcool? Câte băuturi ce conțin alcool bei într-o zi obișnuită? Cât de des bei mai mult de 6 băuturi la o ocazie?
- Screening-ul pentru alte substanțe poate fi dificil, deoarece nu toți consideră droguri aceleași substanțe, și atunci mai degrabă se pot pune întrebări specifice legate de consumul de marijuana, de exemplu, sau a altor substanțe stimulante;
- există un număr din ce în ce mai mare de droguri ilicite și variații ale celor mai vechi, bine-nțeles trebuie precizat că aceste chestionare sunt anonime, iar rezultatele nu vor ajunge la profesori sau la părinți.
Intervențiile non-farmacologice sunt principala metodă la această categorie de vârstă: - intervenții motivaționale – printr-o abordare directă, dar necritică pentru a crește motivația de a schimba comportamentul;
- sesiuni de psiho-educație despre efectele consumului;
- psihoterapie de familie, care duce la creșterea calității comunicării în familie și a relației dintre aceștia, reducerea conflictelor și a interacțiunilor negative, îmbunătățirea monitorizării parentale și crearea de limite;
- implicarea în activități prosociale.
Este foarte important să se trateze și afecțiunile psihiatrice comorbide, deoarece acestea sunt prezente în majoritatea cazurilor;
Tratamentul farmacologic: - este folosit când intervențiile non-farmacologice nu duc la abstinență sau îmbunătățiri ale funcționării;
- nu există un tratament specific pentru dependența de alcool; se folosesc dusulfiram (antalcool), naltrexona, gabapentina, topiramat;
- din păcate, pentru dependența de cannabis, cea mai frecventă la această categorie de vârstă, nu există suficiente date despre medicația eficientă;
- pentru nicotină se folosesc înlocuitori sau bupropion, iar pentru opiozi naltrexona.
Discalculia: cauze și soluții
Discalculia presupune o performanță matematică mult sub media vârstei care nu este datorată unui deficit intelectual și nici lipsei educației, și care afectează randamentul academic și viața cotidiană. Nu este cauzată de afectări vizuale, auditive sau motorii, de retard mental, de dezechilibre emoționale sau de dezavantaje de mediu, culturale sau economice.
Cauza neurobiologică este o funcționare diferită a creierului în zona responsabilă pentru calculul matematic (din lobul parietal stâng) și care este diferită de cea responsabilă pentru dislexie.
Factorii de risc sunt genetici, biologici – unii au suprafața, grosimea sau volumul creierului diferite în zonele responsabile cu memoria și cu urmărirea sarcinii – și factori de mediu. Aceștia din urmă includ greutate scăzută la naștere din cauza fumatului sau consum de alcool al mamei în sarcină, prematuritate.
Copiii sunt identificați cu discalculie în școala primară sau chiar mai târziu și au dificultăți cu:
- estimarea;
- memoria pe termen scurt și pe termen lung;
- învățarea ceasului și aprecierea trecerii timpului;
- compararea cantităților numerice;
- folosirea corectă a banilor;
- efectuarea de calcule, folosirea corectă a semnelor matematice, locul zecimalelor;
- număratul înapoi sau din doi în doi;
- direcțiile și orientarea;
- recunoașterea formatelor vizual-spațiale, a figurilor geometrice, a mărimilor, relațiilor cantitative, măsuratorilor.
În plus, prezintă:
- deficite de atenție;
- deficite în accesarea și aplicarea corectă a algoritmilor;
- în gândirea spațială;
- cu memoria de lucru;
- să ignore detaliile nesemnificative;
- în a înțelege sensul textului problemei și tragerea de concluzii;
- în conceptualizare.
Unii sunt impusivi și nu pot folosi o abordare sistematică, nu își pot auto-monitoriza parcursul, deci nu vor realiza sarcina într-o manieră coordonată.
Matematica este cumulativă, cunoștințele trebuie ierarhizate și abilitățile construite în timp, informațiile învățate în clasele mici vor fi folosite mai târziu – deci acești copii vor avea deficite pe tot parcursul academic, dar și în aplicarea matematicii în activitățile cotidiene (și atunci nu le place, nu-i văd rostul).
Pot dezvolta anxietăți sau fobii legate de matematică – din cauza dificultăților enumerate mai sus sau din cauza umilinței din sala de clasă, de la colegi sau de la profesor.
Prognosticul este rezervat pentru că discalculia este asociată cu risc crescut de somaj și grad ridicat de stres. Ea poate să interfereze cu aptitudinile de bază cotidiene, cum ar fi: să nu poată să facă și să respecte programări pentru că nu poate estima timpul, are probleme la plata facturilor, probleme la folosirea tehnologiilor din cauza parolelor, probleme sociale din cauza dificultăților cu numerele de telefon.
Evaluarea se face prin:
- analiza caietelor și a greșelilor;
- teste ce urmăresc anumite criterii;
- performanță cu programa școlară;
- analiza motivației, a nivelului de încredere;
- analizarea stilului de învățare;
- testarea altor deficite: de atenție, a capacității vizual-spațiale, a problemelor de memorie, a slabei organizări secvențiale;
- testarea nivelului de inteligență;
- evaluarea celorlalte tulburări specifice de învățare – pentru scris și citit, care agraveaza discalculia.
Intervenția:
- este esențial să fie precoce;
- presupune identificarea problemelor de bază;
- presupune colaborare între profesorul de matematică și profesorul de sprijin sau logoped;
- se va lucra pe componentele deficitare enumerate mai sus; scopul este ca acestea să fie abordate, exersate și nu să se obțină rezultatul corect.
Se recomandă:
- efectuarea de activități care să realizeze legătura dintre numere și cantitate;
- să fie subliniate punctele forte ale copilului și să fie folosite (de exemplu: dacă are memorie vizuală sau auditivă);
- copilul să verbalizeze atunci când lucrează; astfel se pot identifica erorile de raționament și discutarea celor mai eficiente strategii de rezolvare a problemelor;
- se face demonstrarea matematicii în situații cotidiene de viață;
- se poate folosi jocul de rol, cu scenarii în care se aplică matematica (de exemplu: la cumpărături);
- se folosesc materiale concrete și diagrame, tabele ca suport;
- este preferabilă abordarea puțin și des în exersare și folosirea de cartonașe pentru memorare;
- se pot folosi și software-uri educaționale.
În cadrul clasei este recomandabil să se ocolească componenta cea mai dificilă, astfel încât copilul să poată totuși să învețe matematica ( de exemplu: să fie lăsat să folosească calculatorul sau la cei care nu au automatizat strategiile, să li se ofere mai mult timp de rezolvare a problemelor sau să li se ceară mai puține exerciții ).
Anxietatea copiilor față de matematică poate fi scăzută dacă se arată o atitudine pozitivă față de greșeli, dacă se creează un mediu securizant în clasă, dacă se încurajează verbalizarea ideilor copiilor.
Este foarte important ca la vârstele mici să se acorde timp suficient pentru dezvoltarea simțului numerelor, să nu se treacă prea repede de la materialele concrete la conceptele abstracte și să se recapituleze conceptele constant. Să se evite activitățile contratimp și să se încurajeze colaborarea. Să se dezvolte metacogniția – copiii să înțeleagă cum învață și care este cea mai bună strategie pentru ei. Să se adapteze programa școlară conform specificului tulburării.
Exemplu de abordare la clasă: prezentați problema clasei sau împărțiți copiii în grupe; cereți-le să discute între ei rezolvarea și să o reprezinte cumva. Dați-le timp să prezinte diferite soluții și să-și asculte reciproc ideile, ca apoi să aleagă una pe care să o prezinte clasei.
Acasă mediul de lucru să fie fără distractori și copilul să aibă la îndemână instrumentele necesare:
- dacă se poate să fie mereu cineva care să îl ajute la teme;
- să li se dea voie să folosească materiale ajutătoare – de multe ori ei se blochează în rezolvare, pentru că nu-și aduc aminte o înmulțire, iar stresul rezultat de aici îi face să abandoneze problema. Pentru că atunci când înveți, ai nevoie să experimentezi succesul pentru a rămâne motivat.
- tratați orice alte tulburare de dezvoltare, cum ar fi ADHD sau tulburarea de limbaj – ceea ce
poate ameliora discalculia.
Antrenamentul cognitiv poate îmbunătăți conceptele de formare, rezolvare de probleme, memorie de lucru.
În ceea ce privește tratamentul medicamentos: în prezent nu sunt dovezi suficiente că suplimentarea cu acizi omega ar ajuta în discalculie și nici alte medicamente sau suplimente nu tratează această afecțiune.
Dislexia sau Tulburarea specifică de citit
Dislexia include deficite ale acurateții cuvintelor citite, din cauza:
-recunoașterii scăzute a cuvintelor
-o capacitate scăzută de decodare a cuvintelor
-deficite ale frecvenței sau fluenței cititului și ale înțelegerii textului citit.
Dificultatea de a citi este prezentă în ciuda existenței unei inteligențe adecvate, a motivației și a oportunităților educaționale.
Studiile au arătat o corelație între dislexie și întârzierile în dezvoltarea limbajului. Unii copii au și alte tulburări de dezvoltare, cum ar fi Tulburarea de limbaj expresiv, Tulburarea de limbaj receptiv sau Tulburarea de comportament în clasă sau acasă, care la rândul lor pot duce la probleme de relaționare socială.
Dislexia se asociază frecvent cu ADHD, dar și cu anxietatea, depresia, probleme sociale pe măsură ce cresc, TOS, Tulburarea de conduită și risc mai mare pentru suicid.
Mecanismul precis de dezvoltare a dislexiei nu a fost complet elucidat. În esență, este o tulburare de dezvoltare neurofiziologică a regiunilor din creier responsabile de dezvoltarea limbajului.
Este mai frecventă la băieți și poate apare în orice limbă de pe glob.
Adesea la un copil pot exista mai multe tipuri de tulburări de învățare.
Copilul nu reușește să silabisească cuvinte singulare, dar va avea dificultăți și în organizarea și exprimarea unor gânduri mai complexe în scris, va avea probleme și cu gramatica.
Dificultățile devin mai pronunțate în clasele mai mari când se pune accent pe exprimarea în scris. Problemele de citire afectează și performanța matematică și notele.
Prognostic: s-a constatat că cei care citesc slab încă din primele clase, continuă să rămână în urma celorlalți semeni de vârstă, în ceea ce privește decodarea, rata de citire și acuratețea cititului.
Dar cu o intervenție perseverentă și cu un efort personal considerabil, acești copii pot obține un nivel de citire funcțional.
Ei pot avea succes academic printr-o abordare multidisciplinară a tuturor aspectelor problematice.
Specialiștii implicați sunt:
- pentru tulburările de vedere: oftalmolog
- pentru deficite de auz: ORL-ist
- pentru întârziere în dezvoltarea motorie sau alte afecțiuni neuro-motorii: neurolog pentru copii
- pentru boli somatice concomitente: medic de familie, pediatru, uneori genetician
- pentru diagnosticare, inclusiv a comorbidităților din sfera psihică: psihiatru pentru copii
- pentru evaluare și intervenție: psiholog pentru copii, psiholog școlar, logoped, terapeut ocupațional
- la școală: adaptarea mediului de învățare la clasa și a stilului de predare; profesori de sprijin, psihopedagogi specializați în psihopedagogie specială.
Strategii eficiente în abordarea precoce a deficitelor minore de citit: - activități de conștientizare a fonemelor la grădiniță: prin rime, discriminarea între cuvinte asemănătoare, formarea de cuvinte din sunete, identificarea sunetelor în cuvinte, despărțirea în silabe
- explicarea modului în care se combina sunetele și cum se descompun cuvintele
- în clasa întâi: instrucții explicite despre cum se pronunță sunetele, iar copiii să citească texte pe care le pot înțelege.
Pentru că nu în toate școlile se fac aceste lucruri cu copiii și este disponibil cel mult un profesor de sprijin după ore, părinții ar trebui să meargă cu copilul la o evaluare riguroasă și să se intereseze de tehnici de îmbunătățire a cititului- au apărut și aplicații digitale în acest sens.
VIDEO 6 soluții pentru copilul opoziționist
Dacă ai acasă un copil care este adesea furios, se opune la aproape orice îi spui și nu mai știi cum să te înțelegi cu el, iată câteva sfaturi utile, bazate pe ultimele teorii psihologice în creșterea copilului:
- Să-l asculți reflectiv – adică să iei la cunoștință în mod constructiv emoțiile copilului tău, să iți iei timp și să faci un efort ca să înțelegi emoția lui de moment, iar apoi să i-o reflectezi în cuvinte, adică să-i spui cum crezi tu că se simte. Astfel își dă seama că i iți pasă;
- Să iți lași pe moment deoparte emoțiile si dorințele proprii – e normal ca și tu să te enervezi, dar asta nu face decât să nu mai poți gândi limpede și să îl faci și pe el să reacționeze impulsiv;
- Înainte de a spune sau a face ceva, ajută foarte mult ca tu să te calmezi. De ex.: „Vizualizează cum iei cu ambele mâini furia, îngrijorarea, dezamăgirea și le pui într-un colț al camerei. Emoțiile trăite vor rămâne acolo, așteptându-te, dacă le vei vrea înapoi. Acest fel de a te imagina iți poate elibera mintea”;
- Oprește-te din ce făceai, privește-l pe copil și ascultă-l cu atenție; dacă nu vrea să-ți vorbească, atunci observă-i limbajul corpului – mimica, gesturile, postura; iar apoi reflectă ce ai înțeles că simte copilul tău, adică reformulează cu propriile tale cuvinte. Nu încerca să îi schimbi modul de gândire cu argumente logice, cu reasigurări sau cu o predică. De ex. dacă nu se oprește din ce făcea deși tu i-ai spus sa facă altceva, poți să-i spui „chiar nu vrei să te oprești, te distrezi atât de bine”
- Când se plânge că tema este prea grea, în loc să-i spui „poți să o faci, nu e atât de greu”, ai putea să-i spui „poate ți se pare prea greu, nu vrei să greșești”.
- Uneori ajută dacă îi „dai” copilului ce își dorește, dar în imaginație. De exemplu dacă stă mult la temă și putea să-i spui „nu-i așa că ți-ar plăcea să ai o baghetă magică care să-ți corecteze greșelile?”. Bineînțeles că el știe că nu există baghetă magică, dar umorul va detensiona situația.
Aceste recomandări sunt foarte utile dacă le aplici cu consecvență atunci când copilul se opune sau este furios. Chiar dacă intervenția ta nu îl va calma de fiecare dată, se va simți înțeles de către tine și va fi dispus să colaboreze mai des. Iar că un mare bonus, relația voastră va deveni mai armonioasă!
ADHD și anxietate
Anxietatea este cea mai frecventă comorbiditate a ADHD-ului, prezentă la aproximativ 3 din 10 cazuri.
Frecvența anxietății este mai mare în rândul copiilor care sunt nevoiți să se confrunte cu probleme școlare, și care în general, iar ceilalți copii le depășesc mai ușor.
Poate fi vorba de o anxietate limitată la anumite contexte (de exemplu când au un test la școală) sau să fie generalizată.
Unele simptome pot fi comune celor două afecțiuni: mișcarea continuă a degetelor, probleme de a se concentra, izbucniri emoționale, negativism.
Perfecționismul sau problemele sociale ale copiilor cu ADHD sunt confundate cu anxietatea.
Alteori simptomele de ADHD accentuează anxietatea, cum ar fi: perceperea incorectă a timpului, o memorie de lucru prea slabă, manifestări emoționale exagerate.
Poți solicita un consult de specialitate atunci când anxietatea îl împiedică pe copil să se ocupe de lucrurile specifice etapei lui de vârstă – joacă, învățat, mers la școală, întâlnirile cu prietenii.
De ce se asociază așa de des ADHD și anxietatea? Pentru că nesiguranța în legătură cu rezultatul unei acțiuni sau al unui eveniment este un element esențial al anxietății, iar copiii cu ADHD știu ce au de făcut, dar au probleme cu implementarea – ceea ce le poate crea anxietate.
Pe de altă parte „inconstanța permanentă” este o caracteristică a vieții celor cu ADHD, adică neîncredere și nesiguranță în propria persoană, ce se dezvoltă după ani de inatenție, goluri de memorie sau când sunt depășiți de situație.
Adolescenții cu ADHD adesea ratează semnalele vizuale sau auditive sociale și nu citesc corect expresiile faciale, ceea ce facilitează tulburarea de anxietate socială. Pentru ei a fost greu în demersul academic sau social; în timp au devenit vigilenți în legătură cu ce spun sau ce fac. Și când nu mai fac față, se instalează anxietatea.
Cele mai frecvente tipuri de anxietate asociate cu ADHD-ul sunt: Tulburarea Anxioasa Generalizată, Tulburarea de Anxietate Socială și Tulburarea de Anxietate de Separare.
Adulții cu ADHD prezintă:
- o eficacitate auto-reglată, adică „știu că pot să fac asta, dar nu sunt sigur că pot să rezist distragerilor sau să mă focusez”
- un optimism nesăbuit sau o gândire pozitivă distorsionată – „cel mai bine eu muncesc în ultimul minut”
- un perfecționism de la un capăt la altul: „trebuie să am dispoziția necesară ca să fac ceva”
- și dereglări emoționale, care sunt punctul central al ADHD-ului: nu pot să-și regleze emoțiile astfel încât să se reapuce de sarcină, pentru că nu pot tolera disconfortul, iar acest lucru duce la evitare și procrastinare, care exacerbează anxietatea.
În ceea ce privește tratamentul, ambele condiții se abordează cu medicamente și cu psihoterapie. De obicei tratarea uneia o ameliorează pe cealaltă.
Un obiectiv propus ar fi să tolereze disconfortul de a nu ști ce se va întâmpla și posibilitatea de a fi dezamăgiți.
Atunci când copiii vor deprinde strategii eficiente, vor dezvolta reziliența de a deveni adulți competenți, de succes. Scopul nu este de a eradica total îngrijorarea, ci să o recunoască și să o abordeze pas cu pas.
