Autovătămarea: semnale, preconcepții și sfaturi
Cum poate să-și dea seama un părinte că adolescentul său își face tăieturi pe corp?
Din cauză că tăieturile sau semnele auto-provocate pot fi ascunse sub haine, iar frământarea interioară poate fi mascată de o dispoziție aparent calmă, poate fi foarte dificil pentru un membru al familiei sau un prieten să afle ce face adolescentul.
Semnale de avertisment pentru părinți sunt:
- tăieturi subțiri, liniare – majoritatea sunt drepte, paralele, la nivelul antebrațului, uneori pe brațe sau picioare și pot fi foarte discrete; unii își scrijelesc și cuvinte;
- tăieturi sau zgârieturi neexplicabile, ce apar regulat, pentru care oferă diverse scuze (de exemplu că i le-a făcut pisica);
- alte vânătăi sau cicatrici inexplicabile de la arsuri pe pumni, antebrațe, coapse sau pe piept;
- pete de sânge pe haine, prosoape sau așternut;
- obiecte ascuțite – lame, cuțite, ace, bucăți de sticlă, capace de sticlă – găsite printre obiectele personale ale adolescentului;
- accidente casnice frecvente – unii simulează că sunt neîndemânatici, neatenți, ca să explice leziunile;
- purtarea de bluze cu mânecă lungă sau pantaloni lungi vara;
- nevoia de a sta singuri perioade lungi de timp, mai ales în baie sau în camera lor;
- schimbări de dispoziție, ca depresia, anxietatea sau iritabilitatea, izbucniri de furie;
- schimbări în relații, în modul de comunicare sau în performanța școlară.
Copiii care nu pot manageria stresul zilnic sunt cei vulnerabili pentru autovătămare. Comportamentul de a-ți face singur leziuni pe corp este greu de înțeles pentru cineva din afară. Există preconcepții greșite despre persoanele care îl practică.
Auto-lezarea este un subiect tabu. Mulți oameni au păreri greșite despre motivul persoanei care apelează la așa ceva sau despre starea lui mentală.
Iată câteva preconcepții greșite legate de acest subiect:
1 – Copiii și adolescenții care se taie, o fac ca să atragă atenția. Adevărul trist este că ei o fac cel mai adesea în secret; nu încearcă să-i manipuleze pe alții sau să atragă atenția asupra lor. De fapt, vina și rușinea fac să le vină foarte greu să spună și altora și să ceară ajutor.
2 – Cei care se auto-vătămează sunt nebuni sau sunt periculoși. Este adevărat că mulți dintre ei suferă și de anxietate, depresie, tulburări de alimentație sau au suferit anterior o traumă, dar asta nu-i face să fie nebuni sau periculoși. Prin aceste leziuni ei încearcă să facă față. Dacă vor fi etichetați ca nebuni, asta nu-i ajută deloc.
3 – Încearcă să se sinucidă. De cele mai multe ori persoanele care își fac leziuni nu vor să moară. Autovătămarea poate începe după despărțirea dintr-o relație, ca o reacție impulsivă. Poate începe printr-o simplă curiozitate. Pentru mulți copii este rezultatul unui mediu familial represiv unde emoțiile negative nu sunt acceptate și nu pot fi exprimate sau discutate. Copiii obțin un efect antalgic prin el. Când au o suferință emoțională, nu vor simți durerea la fel de tare atunci când se taie singuri.
În timp tăieturile cresc ca și frecvență și număr la fiecare nou episod. Le este mai ușor să o facă. Dar și simt nevoia să se taie mai adânc ca să simtă ceva – ca în adicția de droguri. Unii spun că simt nevoia să vadă mai mult sânge. Bine-nțeles că astfel crește riscul de suicid.
4 – Dacă rănile nu sunt prea adânci, atunci nu e ceva serios. Severitatea rănii provocate nu are legătură cu cât de mult suferă persoana respectivă. Dacă cicatricea e minoră, nu înseamnă că nu este motiv de îngrijorare.
Ce pot face părinții?
De obicei părinții nu știu cum să reacționeze. Când află, pot fi șocați, confuzi sau dezgustați. E bine să admită că asta simt. Apoi să încerce să comunice cu adolescentul, să afle ce l-a determinat să recurgă la un asemenea gest, să-l înțeleagă. Să evite judecarea și criticile, care doar vor înrăutăți lucrurile. Să ofere suport, și nu amenințări, pedepse sau ultimatumuri, care sunt contraproductive. Chiar dacă adolescentul nu vrea să comunice, să știi că va vorbi când va fi pregătit pentru asta. Dar este mult mai bine ca părintele să lase ușa deschisă, ca adolescentul să știe că este disponibil oricând va avea nevoie.
Fii onest și direct cu el, exprimă-ți îngrijorarea – „Am observat niște cicatrici pe corpul tău, vreau să înțeleg ce se întâmplă; și dacă e nevoie o să caut un ajutor”.
Părinții confundă adesea tăierea cu un act suicidal. Asta se întâmplă când văd tăieturile și nu știu cum să le interpreteze. E posibil să-și ducă copilul la urgențe; personalul de acolo nu înțelege comportamentul adolescentului și nu știe sigur dacă e un gest suicidal sau de auto-vătămare; unii ajung și să fie internați din această cauză. Însă primul pas pentru recuperare este psihoterapia cu un specialist care are experiență cu astfel de cazuri. Este esențial ca adolescentul să fie pregătit pentru acest pas. Este necesar ca el/ea să se decidă că n-o s-o mai facă. Orice ultimatum, mituire sau internare n-o să funcționeze. El are nevoie de un sistem de sprijin și tratament pentru tulburarea de bază. Are nevoie să învețe mecanisme sănătoase de a face față.
Însă atunci când adolescenții nu se pot opri, este necesară internarea lor. Șanse de recuperare au doar cei care realizează că au o problemă și că au nevoie de ajutor.
Deci părinții îi pot ajuta pe copiii lor astfel:
- oferindu-le suport emoțional,
- prin identificarea semnalelor timpurii,
- prin scăderea nivelului de stres al copilului;
- prin supravegherea perioadelor critice.
Dar părintele nu poate interveni în locul lui. Este nevoie ca adolescentul să-și activeze propriile resurse ca să nu se mai taie și nu toți au astfel de resurse.
Mulți copii nu se gândesc de ce se taie. Este ca o adicție – își spun lor „de ce să mă mai confrunt cu problema mea, că oricum nu se schimbă nimic”. Dar să te tai nu te ajută decât pe termen scurt, apoi va deveni din ce in ce mai rău.
Atunci când copiii sau adolescenții învăță să-și înfrunte problemele, vor renunța să se mai taie. Vor învăța să comunice prin alte modalități ceea ce-i deranjează, nu făcându-și rău.
În acest scop psihoterapia individuală și de grup îi ajută. Dacă există și o depresie sau anxietate, se poate prescrie tratament. Unul din scopurile principale este recâștigarea respectului și a stimei de sine.
Mulți dintre ei au dificultăți în confruntarea cu situații dificile și cu persoanele care îi înfurie. Au nevoie să învețe să spună NU, să-și spună punctul de vedere pentru că ei nu cred că li se permite asta, în special fetele.
Prin psihoterapie ei pot fi împuterniciți, pot fi învățați să-și asume riscuri în confruntări, să schimbe modul în care se văd pe ei înșiși. Practic sunt învățați să facă alegeri sănătoase pentru ei.
Comportamentul de autovătămare la adolescenți
Autovătămarea presupune un comportament prin care persoana își face leziuni în mod intenționat prin tăierea pielii cu obiecte ascuțite (lame, foarfece, cuțite), producerea de zgârieturi severe, de arsuri făcute cu țigara sau bricheta, lovirea puternică cu pumnul sau cu corpul de obiecte tari, înțeparea pielii cu obiecte ascuțite, împiedicarea intenționată a rănilor să se vindece. Nu are intenția de a fi o tentativă suicidară, chiar dacă așa ar părea.
Este greu de înțeles pentru mulți și în special pentru părinți de ce cineva și-ar produce durere în mod intenționat.
Tăierea începe de obicei ca un impuls, nu este ceva programat dinainte. La o emoție puternică adolescentul se taie, apoi se simte mai bine, poate mai ușurat, iar data viitoare când se mai simte rău, apelează din nou la tăiat. Și astfel se formează un obicei.
Debutul acestui comportament este de obicei în adolescență, unii continuă și ca adulți. Tăieturile pot fi la încheietura mâinii, pe antebrațe, picioare sau pe abdomen. După vindecarea rănilor, pot rămâne cicatrici, unele permanente. De obicei le ascund și sunt remarcate de cineva din anturaj.
Autovătămarea începe ca o apărare împotriva a ceea ce se întâmplă în familia sau în viața lor. Adolescenții simt că au eșuat într-una din ariile vieții lor și prin autolezare vor să-și recapete controlul.
Ei își provoacă durere fizică pentru că îi ajută să-și controleze durerea emoțională – pot fi sentimente puternice de furie, părere de rău, respingere, disperare, depresie sau singurătate.
Și pentru că nu au găsit mecanisme de a le face față sau cele care le folosesc sunt depășite de emoțiile prea intense, sentimentele nu sunt exprimate într-un mod sănătos, se acumulează atât de multă tensiune până când este de nesuportat; tăierea pielii este folosită ca o încercare de a elibera tensiunea sau pentru a-și distrage atenția de la emoțiile prea puternice.
Se confruntă cu sentimente pe care ei cred că nu le pot suporta sau cu evenimente pe care cred că nu le pot schimba, iar autovătămarea le dă senzația că sunt în control.
Unii consideră că doar așa pot să arate celorlalți, respectiv părinților, că suferința lor este reală, altfel lumea nu îi crede.
Dar de obicei le ascund față de ceilalți, inclusiv față de prieteni, pentru că se simt neînțeleși și pentru a evita stigmatizarea sau judecata celorlalți.
Alteori o fac pentru că vor să se pedepsească, și doar provocându-și durere pot compensa sentimentul de vină.
Unii au pierdut pe cineva drag dintr-o relație și vor să scape de sentimentul de singurătate, iar autovătămarea pare să fie singurul mod prin care să obțină ușurare în urma despărțirilor sau a respingerii.
Autovătămarea nu este o doar o ” fază” din adolescență, care va trece odată cu creșterea. Cazurile s-au înmulțit ca urmare a creșterii incidenței depresiei printre adolescenți, ca urmare a tendinței de imitare a semenilor și dorinței de apartenență la un grup și a răspândirii informației cu ajutorul internetului.
Realitatea este că acești copii care se autolezează au mai puține resurse de a face față la stres, mai puține mecanisme de copping.
Unii din acești tineri au și o tulburare psihică: tulburare de alimentație, tulburare de personalitate borderline, tulburare anxioasă, tulburare bipolară, tulburare obsesiv-compulsivă, schizofrenie. Sau pot avea un istoric de abuz verbal, fizic sau sexual. Unii declară că au căutat astfel o modalitate de a se „trezi” din amorțirea ce i-a cuprins post-traumatic, sau o modalitate de a-și exprima durerea, furia legată de acele evenimente.
Există adolescenți care practică autolezarea și care sunt dependenți de alcool sau de alte droguri. Dar foarte mulți dintre adolescenții care se lezează sunt copii obișnuiți, care trec prin criza adolescentină de auto-identitate. Experimentează, încearcă ce au văzut la alții. Unii spun că resimt o plăcere când se taie, se pare că lezarea are un efect similar cu cocaina sau alte droguri care eliberează endorfine și dau un sentiment de bine. Sau, nu de puține ori, sunt copii sensibili, perfecționiști, care își impun standarde înalte și prin tăiere se autopedepsesc.
Care sunt consecințele?
Deși adolescenții se taie cu scopul de a obține o ușurare, aceasta nu durează mult, problemele rămân sau devin mai grave. Eliberarea inițială este urmată în scurt timp de sentimente de vinovăție sau rușine și îl împiedică pe tânăr să învețe strategii mai bune de a se simți mai bine. Să țină secret acest comportament poate fi dificil și îl însingurează. Asta îl îndepărtează de prieteni sau familie și le este afectată și stima de sine.
De obicei adolescenții nu intenționează să-și facă un rău iremediabil atunci când se taie, și nici nu-și propun să-și facă un obicei din asta. Dar acestea se pot întâmpla. Pot să nu aprecieze bine adâncimea tăieturii (mai ales dacă au consumat alcool sau droguri) și să necesite coaserea ei; tăietura se poate infecta dacă se folosește un instrument nesteril sau murdar. Majoritatea nu intenționează să se sinucidă. Este, de obicei, o încercare de a se simți mai bine, nu de a termina cu viața. Dacă totuși este o tentativă de suicid, ea a apărut din cauza problemei de bază, nu a obiceiului de a se tăia. Și dacă nu învață alte metode de a face față durerii emoționale, au risc mai mare de a dezvolta depresie severă, dependență de alcool sau droguri sau risc de suicid.
Poate fi și un comportament compulsiv, care se întărește pe măsură ce se repetă. Creierul face o falsă conexiune între sentimentul de ușurare și actul de a se tăia, și apoi caută ușurarea când se acumulează din nou tensiunea. Astfel tăierea poate deveni ca o adicție, când este aproape imposibil să te opui. Un comportament care a început ca o încercare de a fi în control, ajunge să te controleze.
Rolul conștiinței în distribuirea de știri false
Un studiu publicat în Journal of Experimental Psychology: General, realizat de cercetătorii din cadrul Școlii de Afaceri Fuqua de la Universitatea Duke, susține că există numeroși factori care ar putea determina oamenii să distribuie informații greșite, chiar și după ce au fost avertizați că acestea ar putea fi false.
Aceștia au concluzionat că un factor important îl are conștiința, care este una dintre cele cinci trăsături care cuprind personalitatea unui individ. În cazul distribuirilor de informații care sunt postate pe rețelele de socializare, conștiința pare a fi un factor cu adevărat important care determină relația dintre ideologia politică a unei persoane și dacă aceasta perpetuează dezinformarea.
În urma datelor analizate de cercetători a reieșit că participanții care au convingeri politice liberale și conservatoare au distribuit, într-o anumită măsură, știri eronate. Conservatorii care au avut scoruri scăzute la gradul de conștiință au distribuit informații eronate într-o măsură mai mare și au fost mai predispuși să repete un astfel de comportament decât liberalii sau conservatorii cu o conștiință mai înaltă.
Spre surprinderea cercetătorilor, datele au arătat că acei conservatori care au împărtășit informații false, au făcut-o indiferent de cât timp au petrecut pe rețelele de socializare, dacă au susținut ideile din povestea falsificată sau chiar pentru că încercau să-și alinieze sprijinul cu o anumită personalitate politică.
Analiza a constatat că participanții care au distribuit rapoarte eronate au fost motivați de dorința de a crea haos.
Acest comportament a dispărut aproape complet la oamenii cu niveluri mai mari de conștiință.
Sursa: neurosciencenews.com
Discalculia: cauze și soluții
Discalculia presupune o performanță matematică mult sub media vârstei care nu este datorată unui deficit intelectual și nici lipsei educației, și care afectează randamentul academic și viața cotidiană. Nu este cauzată de afectări vizuale, auditive sau motorii, de retard mental, de dezechilibre emoționale sau de dezavantaje de mediu, culturale sau economice.
Cauza neurobiologică este o funcționare diferită a creierului în zona responsabilă pentru calculul matematic (din lobul parietal stâng) și care este diferită de cea responsabilă pentru dislexie.
Factorii de risc sunt genetici, biologici – unii au suprafața, grosimea sau volumul creierului diferite în zonele responsabile cu memoria și cu urmărirea sarcinii – și factori de mediu. Aceștia din urmă includ greutate scăzută la naștere din cauza fumatului sau consum de alcool al mamei în sarcină, prematuritate.
Copiii sunt identificați cu discalculie în școala primară sau chiar mai târziu și au dificultăți cu:
- estimarea;
- memoria pe termen scurt și pe termen lung;
- învățarea ceasului și aprecierea trecerii timpului;
- compararea cantităților numerice;
- folosirea corectă a banilor;
- efectuarea de calcule, folosirea corectă a semnelor matematice, locul zecimalelor;
- număratul înapoi sau din doi în doi;
- direcțiile și orientarea;
- recunoașterea formatelor vizual-spațiale, a figurilor geometrice, a mărimilor, relațiilor cantitative, măsuratorilor.
În plus, prezintă:
- deficite de atenție;
- deficite în accesarea și aplicarea corectă a algoritmilor;
- în gândirea spațială;
- cu memoria de lucru;
- să ignore detaliile nesemnificative;
- în a înțelege sensul textului problemei și tragerea de concluzii;
- în conceptualizare.
Unii sunt impusivi și nu pot folosi o abordare sistematică, nu își pot auto-monitoriza parcursul, deci nu vor realiza sarcina într-o manieră coordonată.
Matematica este cumulativă, cunoștințele trebuie ierarhizate și abilitățile construite în timp, informațiile învățate în clasele mici vor fi folosite mai târziu – deci acești copii vor avea deficite pe tot parcursul academic, dar și în aplicarea matematicii în activitățile cotidiene (și atunci nu le place, nu-i văd rostul).
Pot dezvolta anxietăți sau fobii legate de matematică – din cauza dificultăților enumerate mai sus sau din cauza umilinței din sala de clasă, de la colegi sau de la profesor.
Prognosticul este rezervat pentru că discalculia este asociată cu risc crescut de somaj și grad ridicat de stres. Ea poate să interfereze cu aptitudinile de bază cotidiene, cum ar fi: să nu poată să facă și să respecte programări pentru că nu poate estima timpul, are probleme la plata facturilor, probleme la folosirea tehnologiilor din cauza parolelor, probleme sociale din cauza dificultăților cu numerele de telefon.
Evaluarea se face prin:
- analiza caietelor și a greșelilor;
- teste ce urmăresc anumite criterii;
- performanță cu programa școlară;
- analiza motivației, a nivelului de încredere;
- analizarea stilului de învățare;
- testarea altor deficite: de atenție, a capacității vizual-spațiale, a problemelor de memorie, a slabei organizări secvențiale;
- testarea nivelului de inteligență;
- evaluarea celorlalte tulburări specifice de învățare – pentru scris și citit, care agraveaza discalculia.
Intervenția:
- este esențial să fie precoce;
- presupune identificarea problemelor de bază;
- presupune colaborare între profesorul de matematică și profesorul de sprijin sau logoped;
- se va lucra pe componentele deficitare enumerate mai sus; scopul este ca acestea să fie abordate, exersate și nu să se obțină rezultatul corect.
Se recomandă:
- efectuarea de activități care să realizeze legătura dintre numere și cantitate;
- să fie subliniate punctele forte ale copilului și să fie folosite (de exemplu: dacă are memorie vizuală sau auditivă);
- copilul să verbalizeze atunci când lucrează; astfel se pot identifica erorile de raționament și discutarea celor mai eficiente strategii de rezolvare a problemelor;
- se face demonstrarea matematicii în situații cotidiene de viață;
- se poate folosi jocul de rol, cu scenarii în care se aplică matematica (de exemplu: la cumpărături);
- se folosesc materiale concrete și diagrame, tabele ca suport;
- este preferabilă abordarea puțin și des în exersare și folosirea de cartonașe pentru memorare;
- se pot folosi și software-uri educaționale.
În cadrul clasei este recomandabil să se ocolească componenta cea mai dificilă, astfel încât copilul să poată totuși să învețe matematica ( de exemplu: să fie lăsat să folosească calculatorul sau la cei care nu au automatizat strategiile, să li se ofere mai mult timp de rezolvare a problemelor sau să li se ceară mai puține exerciții ).
Anxietatea copiilor față de matematică poate fi scăzută dacă se arată o atitudine pozitivă față de greșeli, dacă se creează un mediu securizant în clasă, dacă se încurajează verbalizarea ideilor copiilor.
Este foarte important ca la vârstele mici să se acorde timp suficient pentru dezvoltarea simțului numerelor, să nu se treacă prea repede de la materialele concrete la conceptele abstracte și să se recapituleze conceptele constant. Să se evite activitățile contratimp și să se încurajeze colaborarea. Să se dezvolte metacogniția – copiii să înțeleagă cum învață și care este cea mai bună strategie pentru ei. Să se adapteze programa școlară conform specificului tulburării.
Exemplu de abordare la clasă: prezentați problema clasei sau împărțiți copiii în grupe; cereți-le să discute între ei rezolvarea și să o reprezinte cumva. Dați-le timp să prezinte diferite soluții și să-și asculte reciproc ideile, ca apoi să aleagă una pe care să o prezinte clasei.
Acasă mediul de lucru să fie fără distractori și copilul să aibă la îndemână instrumentele necesare:
- dacă se poate să fie mereu cineva care să îl ajute la teme;
- să li se dea voie să folosească materiale ajutătoare – de multe ori ei se blochează în rezolvare, pentru că nu-și aduc aminte o înmulțire, iar stresul rezultat de aici îi face să abandoneze problema. Pentru că atunci când înveți, ai nevoie să experimentezi succesul pentru a rămâne motivat.
- tratați orice alte tulburare de dezvoltare, cum ar fi ADHD sau tulburarea de limbaj – ceea ce
poate ameliora discalculia.
Antrenamentul cognitiv poate îmbunătăți conceptele de formare, rezolvare de probleme, memorie de lucru.
În ceea ce privește tratamentul medicamentos: în prezent nu sunt dovezi suficiente că suplimentarea cu acizi omega ar ajuta în discalculie și nici alte medicamente sau suplimente nu tratează această afecțiune.
Când poate fi benefică autostima scăzută
Paradoxal, persoanele cu autostimă scăzută pot avea performanțe peste medie, în anumite contexte, conform unui studiu recent.
Lipsa încrederii în propriile abilități poate proveni din supraestimarea abilităților și performanțelor altora, potrivit unui studiu realizat de Universitatea din Alberta.
Cercetările anterioare au arătat că pentru multe sarcini și activități, majoritatea oamenilor tind să prezică că vor fi mai buni față de alții, mai ales dacă sarcinile sunt ușoare. Însă, când e vorba de sarcini dificile, tendința se inversează și predomină credința că alții vor fi mai buni decât ei.
În cadrul unui experiment, cercetătorii au descoperit faptul că un grup de alergători, care au prezis în mod greșit că timpul de terminare a cursei va fi mai bun decât media, deci au avut un nivel deautostimă ridicat, aveau tendința de a-și supraestima propria performanță. În același timp, alergătorii care au prezis că se vor descurca mai rău decât media, insuficient de încrezători în abilitățile lor, aveau o înțelegere solidă a performanțelor lor, dar se așteptau la mai mult din partea competitorilor.
De asemenea, grupul cu autostimă scăzută a prezis cu destul de multă acuratețe propria prestație și a fost cel care a obținut rezultate peste medie.
Unul dintre cercetători, Gerald Häubl, a declarat că încrederea scăzută în sine, care se poate manifesta la locul de muncă drept sindromul impostorului, este deseori benefică, mai ales dacă îi motivează pe oameni să muncească mai mult.
Cu toate acestea, problema cu încrederea scăzută în sine, a adăugat el, este că poate sta în calea persoanelor care au potențialul de a performa peste medie. Acești indivizi nici măcar nu mai încearcă, crezând în mod greșit că există mulți alții care sunt mai buni decât dânșii.
„În general, încrederea bine ajustată, bazată pe analizarea corectă atât a propriilor abilități cât și a abilităților celorlalți, este lucrul la care trebuie să aspirăm.” a spus Häubl.
Comportamentul agresiv la copii
Agresivitatea nu apare întâmplător la copii, ci este un răspuns specific determinat de: predispoziția copilului de a reacționa într-un anumit fel, de stilul de învățare din cadrul familiei și de consecințele care apar în situațiile de comportament agresiv ale acestuia.
Motivele comportamentului agresiv la copii pot fi diverse:
- un mod de a face față la situații familiale/școlare tensionate
- o formă inadecvată de stabilire a relației cu o persoană
- o modalitate de a atrage atenția
- impunerea egoistă a propriilor dorințe și necesități
- ca și provocare
- din neajutorare; frică
- o modalitate de a-și câștiga o identitate proprie, o conștiință de sine
Comportamentul agresiv duce la deficiențe la nivelul strategiilor de rezolvare pașnică a situațiilor conflictuale. Frecvent agresitatea la un copil este semnul unei probleme in mediul social.
Formele de comportament agresiv depind de varsta copilului: uneori se observă forme de manifestare a furiei din perioada de sugar, când, după vârsta de 6 luni, pot avea o furie directionată, ca și manifestare emoțională; în copilăria mică, la 2-3 ani, apar izbucniri de furie și agresivitate împotriva adulților și copiilor de aceeași vârstă.
Frecvența cea mai mare este la preșcolari și școlari – băieții preferă agresivitatea fizică, iar fetele formele de agresivitate indirectă. Cele mai grave forme se manifestă în adolescență și la adultul tânăr – din cauza dezvoltării forței fizice; se poate ajunge la răniri grave, chiar decese, cei de aceeași vârstă pot participa la acte de violență colective. Unii adolescenți pot deveni agresivi cu părinții sau profesorii.
Dezvoltarea timpurie a comportamentelor agresive poate fi determinată de factori biologici sau genetici, iar în cazul celor apărute mai tarziu sunt implicați mai degrabă factorii psihosociali.
- factorii biologici, adică aspectele genetice si fiziologice cuprind:
- diferențele de sex – fetele sunt capabile de o reglare emotională mai bună și preferă alte forme de manifestare, nu fizică; agresivitatea este motivată emoțional, din cauza pierderii autocontrolului. La băieți agresivitatea este instrumentată cu scopuri egoiste, tendințele de dominare în grup sunt puternice, iar abilitățile sociale sunt limitate
- riscuri pre- si perinatale, cum ar fi tulburările funcționale neurologice, complicații în sarcină sau la naștere
- factorii psihici, adică aspectele cognitive și emoționale cuprind:
- temperamentul dificil
- reglarea emotională deficitară – emoțiile necontrolate îi impiedică pe copii să elaboreze strategii adecvate de rezolvare a problemelor
- prelucrare distorsionată a informațiilor social-cognitive – copilul reacționează printr-un comportament defensiv deoarece are sentimentul că este amenințat; asta va atrage sancțiuni, pedepse sau respingere socială; copilul nu realizează că amenințările sunt sancțiuni pentru faptele sale anterioare din cauza percepției eronate; în plus acești copii sunt și impulsivi, în situații de conflict ei nu mai prelucrează informațiile, nu evaluează alternativele și nu prevăd consecințele comportamentului agresiv.
- empatie insuficientă – copiii agresivi nu țin cont de perspectiva victimei, nu se gândesc că aceasta suferă din cauza comportamentului lor; ei își evaluează comportamentul agresiv ca fiind eficient; evaluările lor distorsionate provin din experiențele negative timpurii
- factorii sociali, adică aspectele familiale și de mediu cuprind:
- comportamente de educare inadecvate: în familie regulile nu sunt enunțate si nu sunt respectate; părinții nu stiu nimic despre preocupările copilului lor; părinții nu acordă laude copilului sau nu le acordă cosecvent; în familie nu se discută și nu se soluționează problemele
- supraveghere deficitară din partea părinților – părinții nu sunt interesați sau prea puțin de ce face copilul in timpul zilei, sau dacă o fac, este sub formă de ceartă, pedeapsă , critici, cicăleli (dau feed-back negativ)
- competențe educaționale deficitare ale părinților – căci părinții ar trebui să ofere copilului un model comportamental pozitiv, reguli și înțelegeri clare aplicate consecvent, astfel încât copilul să îți poată regla singur comportamentul
- acceptare și suport emoțional insuficient acordat copilului – s-a demonstrat că interacțiunea negativă mamă – copil duce la un comportament agresiv mai intens, de mai lungă durată și mai frecvent;
- practici de educare negative, respectiv conflictele părinte – copil (lovirea copilului, manifestarea în mod direct a aversiunii față de el)
- caracteristici ale părinților și stres familial – sănătatea fizică și psihică a părinților, armonia în cuplu, stresul familial, experiențele stresante de viață marchează dezvoltarea copilului; un nivel de stres familial ridicat, care se menține pe o perioadă mare de timp este definitorie pentru dezvoltarea comportamentului agresiv la băieți cu vârste între 4 – 9 ani. Stresul familial se referă la: depresia mamei, sprijin insuficient în cadrul cuplului, conflicte de cuplu și violența în familie. Mai ales sub 6 ani divorțul părinților crește riscul dezvoltării comportamentului agresiv
- abuzul fizic
- respingere socială din partea celor de aceeași vârstă
În concluzie comportamentul agresiv la copii este un fenomen complex, cu mulți factori implicați, în care părintele joacă un rol primordial – atât în dezvoltarea acestui tipar de comportament, cât și în posibilitatea reducerii și eliminării lui.
Minutul Psi: anxietatea la copii (3)
Atunci când copiii sunt anxioși, există 3 moduri în care simt efectele acesteia.
În primul rând, anxietatea este resimțită la nivelul gândurilor, și anume gânduri centrate pe un anume tip de pericol sau amenințare. De exemplu, pot fi îngrijorați de faptul că se vor răni, că cineva apropiat lor se poate imbolnăvi sau că se va râde de el.
În al doilea rând, anxietatea este resimțită fizic la nivelul corpului, care devine mai încordat. Cercetătorii numesc această reacție drept reacție de atac, fugă sau înghețare, pentru că scopul ei este de a proteja persoana de pericol, pregătind-o să înfrunte, să fugă de pericol sau să rămână complet nemișcată până trece pericolul.
Această reacție a organismului include modificări diverse: ritm crescut al bătăilor inimii, al respirației, transpirație abundentă, greață, amorțire sau furnicături la mâini sau picioare.
Din acest motiv, atunci când sunt cuprinși de îngrijorare, copiii anxioși pot acuza dureri abdominale, dureri de cap, greață, vomă, diaree sau oboseală accentuată.
În cel de-al treilea mod anxietatea afectează comportamentul copiilor. Ei tind să devină neliniștiți, să umble de colo – colo, să plângă, să se ascundă după părinți sau să tremure.
În plus, anxietatea este însoțită adesea de evitare, în diverse forme. Poate fi un comportament evitant evident (de exemplu refuză să se ducă în camera lui pe întuneric) sau mai subtil: nu iese afară în compania celorlalți copiii pentru că temele îi iau mult timp.
Intensitatea anxietății variază de la copil la copil. Uneori le este teamă doar de 1-2 lucruri. De exemplu, este încrezător în sine, sociabil, dar îi este teamă să doarmă cu lumina stinsă. La capătul celălalt al spectrului sunt copiii care sunt temători în multe domenii de viață și pot părea tot timpul iritați sau sensibili.
Pornind de la nenumărate cercetări, s-a ajuns la concluzia că anxietatea copiilor este întreținută de o serie de factori.
Aceștia includ modul de gândire al copilului. Copiii anxioși percep lumea ca fiind în general periculoasă, modul în care copilul își gestionează temerile – copiii anxioși tind să evite situațiile care le produc teamă și respectiv felul în care părinții interacționează cu copilul lor – mulți părinți ajung să ia asupra lor problema copilului lor anxios.
Toți acești factori pot fi schimbați sau ameliorați prin lucru acasă cu copilul sau cu ajutorul specialiștilor, psihoterapeut sau psihiatru pentru copii.
Deci vestea bună e că aproape întotdeauna se poate interveni pentru a îndrepta lucrurile. Așa că, dacă ești părinte al unui copil cu anxietate, nu te îngrijora!
Mai degrabă informează-te corect și apelează la ajutor specializat în terapia copiilor și adolescenților.
Terapia prin artă: FUN-Mărțisor
FUN-PSI Club a organizat, la sfârșitul lunii februarie, atelierul de art-terapie FUN-Mărțișor, dedicat renașterii naturii.
Participanții, împreună cu echipa, au pregătit elemente decorative, mărțișoare, într-un cadru relaxat, prietenos. Creațiile realizate pe parcursul atelierului le-au putut dărui celor dragi.
Acestea au fost realizate manual, decorate prin tehnica decoupage, tehnica qulling, având ca simboluri elemente care sugerează trezirea la viață a naturii, cum ar fi florile de primăvara sau ghioceii.
Principala misiune a atelierului FUN-Mărțișor a fost să ajute participanții să se apropie de artă, să îi exploreze rolul terapeutic și să descopere faptul că nu au nevoie de abilități speciale sau talente pentru a se bucura si beneficia de acest tip de activitate.
Scopul art-terapiei este de a acționa asupra diverselor părți ale creierului folosind imaginația, pentru a se obține noi perspective, pentru a scăpa de stresul cotidian si pentru a se simți confortabil cu exprimarea artistică, indiferent de forma pe care aceasta o îmbracă.
Sperăm ca mărțișoarele noastre să vă readucă în suflete bucuria dăruirii și să vă facă să credeți în puterea lor terapeutică.
Vă dorim o primăvară minunată!
Puterea de a spune „nu”
Atitudinea numărul 3 pentru o viață de succes (în adolescență și pe viitor) presupune să acorzi importanță și să acționezi asupra lucrurilor care sunt cu adevărat valoroase pentru tine.
Iar asta presupune de multe ori să spui “Nu” lucrurilor care nu sunt cu adevărat importante pe termen lung, dar pot fi atrăgătoare pe moment. Nu este doar o metodă eficientă de gestionare a timpului, ci și o atitudine care te va face puternic în momente dificile.
Dacă data trecută am vorbit despre a-ți seta singur destinația și a-ți scrie singur traseul, azi este vorba despre cum faci ca să ajungi la destinație astfel încât obstacolele să nu te deturneze.
Pentru asta o să precizez 2 noțiuni :
- important presupune activitățile care contribuie la atingerea destinației tale, prioritățile tale
- urgent presupune acțiunile care trebuie făcute cât mai repede care au atenția imediată
Foarte mulți oameni ajung să nu mai aibă timp pentru lucrurile importante, pentru că fac prea multe lucruri urgente, sau pierd timp cu ceea ce nu este, de fapt, important.
Există o schemă care explică aceste aspecte și pe care o găsești explicată în videoclipul de mai jos.
Când te afli în prima zonă, a lucrurilor importante și urgente, acționezi sub presiune, sub stres și te poate duce la epuizare. Se ajunge aici pentru că amâni lucrurile până devin urgențe, și chiar dacă reușești să le faci pe toate, ele nu vor fi de calitate.
Exemplu: învățatul în ultima seară înainte de examen, amânarea scrierii unui proiect până în ultima zi, neplata la timp a facturilor la Net, mergi cu bicicleta dar nu o întreții etc.
Persoanele care acționează în zona 3 spun mereu „ da” , încearcă să-i mulțumească pe ceilați ajung să „rezolve” multe urgențe, dar fără să facă ceva cu adevărat important pentru ei.
Deși aceste acțiuni urgente par importante, gândește-te puțin pentru cine le faci sau dacă te ajută cu ceva.
Ți-e frică să nu ratezi ceva? Te gândești mereu că toți celalți se distrează fără tine și încerci să te implici în orice? Faci ceva că așa vor prietenii tăi ca să devii mai popular și să ieși în evidență? Dacă ai răspuns cu “ DA” la aceste întrebări înseamnă că aici te situezi tu.
Partea proastă e că atunci când ajungi să rezolvi doar „urgențe” nu mai ai timp pentru ceea ce este cu adevărat important pentru viața ta. Poți ajunge să devii unealta celorlalți, în orice caz nu un lider.
În zona 4 sunt activitățile care nu sunt nici importante nici urgente. Aici pierzi timpul făcând lucruri în exces – prea multe filme, rețele de socializare, jocuri , dormit, mers la shopping, machiat. ș.a. Dacă ești în această zonă manifești o lipsă de responsabilitate, îți ratezi angajamentele personale, și viața adevărată.
Am lăsat la sfârșit zona 2 , care este alcătuită din lucruri importante., dar nu urgente- exemplu, prieteniile, exercițiile fizice, relaxarea, planificarea, efectuarea sarcinilor la timp. Aceasta este zona excelenței.
Dar pentru că aici nu sunt activități urgente există tendința să le amâni.
Îți dorești un job pe vară, dar nu cauți nimic din timp și atunci nu vei găsi ce-ți dorești , ci ce rămâne.
Atunci când ești în zona 2 te obișnuiești să-ți planifici lucrurile importante și îți stabilești prioritățile. Asta te ajută să nu ajungi la epuizare, ai lucrurile sub control și faci treabă de calitate. Acorzi un timp pentru prietenii și familia ta. De asemenea începi să spui „NU” la tentații, să te opui presiunii din partea celorlalți.
Când ești în zona 2 ai mai mult control asupra vieții tale, ești mai echilibrat și poți face performanță.
Grup de separare și divorț
Grup de suport și terapie pentru persoane care trec sau au trecut printr-o separare sau un divorț
Divorțul este la fel de onorabil ca și căsătoria!
Separarea de partener este o realitate des întâlnită, la care nu știm cum să ne raportăm. Pentru mulți dintre noi poate fi o etapă a vieții puternic traumatizantă dacă nu știm cum să o gestionăm.
Este un proces în care trăirile emoționale sunt foarte intense: de la frică, vinovăție, rușine la speranță, eliberare și încredere.
Asumarea și conștientizarea relației anterioare dar și a motivelor care au dus la separare te vor ajuta să nu repeți greșelile din trecut, să iți dai voie ca urmatoarea ta relație să reușească și să iți aducă fericirea mult visată.
Nu vreau pacea care depașește înțelegerea, vreau înțelegerea care aduce pacea. (Helen Keller)
Poți transforma procesul suferinței într-o șansă care te conduce la un alt nivel de sinceritate, compasiune, chiar bucurie.
Dacă ai dorința să iți accepți durerea, atunci vei avea curajul să te ridici, iar acest program este pentru tine.
Dacă vrei să privești această separare ca pe un mod de a te elibera de toate rănile din trecut, atunci acest program este pentru tine.
Dacă vrei să spui Stop și să smulgi “firele” care te țin în viață artificial și să începi să respiri autonom, atunci acest program este pentru tine.
Dacă vrei să renunți la minciuni și temeri și să iți oferi multă iubire și blândețe pentru a ieși din blocaje, atunci acest program este pentru tine.
Noi creăm pentru tine un loc sigur, în care să te simți înțeles, ascultat și susținut în propriul tău proces de conștientizare.
Eșecul de a fi salvat de ceilalți, libertatea de a te salva singur este motto-ul multor persoane care traversează programul nostru.
Detalii tehnice:
În total vor fi 10 întâlniri, ultima va fi gratuită si va avea o temă surpriză (deci plătești doar 9).
Prețul este de 120lei/întâlnire.
Grupul începe în data de 25.02.2020, la ora 18.00, cu durata de două ore. Întâlnirile vor avea loc la sediul nostru, FUN-PSI Club din Iasi, str. Neculau, nr. 4, bl. 576, sc.A, Parter.
Următoarele întâlniri vor fi stabilite de comun acord cu participanții.
Foarte important: în cadrul grupului de suport și terapie, se asigură confidențialitatea conținuturilor discutate și a datelor personale.
Contactează-ne pentru mai multe informații și înscrie-te chiar acum!
Telefon: 0734 929 902 sau info@funpsiclub.ro
