ADHD și anxietate

Anxietatea este cea mai frecventă comorbiditate a ADHD-ului, prezentă la aproximativ 3 din 10 cazuri.

Frecvența anxietății este mai mare în rândul copiilor care sunt nevoiți să se confrunte cu probleme școlare, și care în general, iar ceilalți copii le depășesc mai ușor.

Poate fi vorba de o anxietate limitată la anumite contexte (de exemplu când au un test la școală) sau să fie generalizată.
Unele simptome pot fi comune celor două afecțiuni: mișcarea continuă a degetelor, probleme de a se concentra, izbucniri emoționale, negativism.

Perfecționismul sau problemele sociale ale copiilor cu ADHD sunt confundate cu anxietatea.

Alteori simptomele de ADHD accentuează anxietatea, cum ar fi: perceperea incorectă a timpului, o memorie de lucru prea slabă, manifestări emoționale exagerate.

Poți solicita un consult de specialitate atunci când anxietatea îl împiedică pe copil să se ocupe de lucrurile specifice etapei lui de vârstă – joacă, învățat, mers la școală, întâlnirile cu prietenii.

De ce se asociază așa de des ADHD și anxietatea? Pentru că nesiguranța în legătură cu rezultatul unei acțiuni sau al unui eveniment este un element esențial al anxietății, iar copiii cu ADHD știu ce au de făcut, dar au probleme cu implementarea – ceea ce le poate crea anxietate.

Pe de altă parte „inconstanța permanentă” este o caracteristică a vieții celor cu ADHD, adică neîncredere și nesiguranță în propria persoană, ce se dezvoltă după ani de inatenție, goluri de memorie sau când sunt depășiți de situație.

Adolescenții cu ADHD adesea ratează semnalele vizuale sau auditive sociale și nu citesc corect expresiile faciale, ceea ce facilitează tulburarea de anxietate socială. Pentru ei a fost greu în demersul academic sau social; în timp au devenit vigilenți în legătură cu ce spun sau ce fac. Și când nu mai fac față, se instalează anxietatea.

Cele mai frecvente tipuri de anxietate asociate cu ADHD-ul sunt: Tulburarea Anxioasa Generalizată, Tulburarea de Anxietate Socială și Tulburarea de Anxietate de Separare.

Adulții cu ADHD prezintă:

• o eficacitate auto-reglată, adică „știu că pot să fac asta, dar nu sunt sigur că pot să rezist distragerilor sau să mă focusez”
• un optimism nesăbuit sau o gândire pozitivă distorsionată – „cel mai bine eu muncesc în ultimul minut”
• un perfecționism de la un capăt la altul: „trebuie să am dispoziția necesară ca să fac ceva”
• și dereglări emoționale, care sunt punctul central al ADHD-ului: nu pot să-și regleze emoțiile astfel încât să se reapuce de sarcină, pentru că nu pot tolera disconfortul, iar acest lucru duce la evitare și procrastinare, care exacerbează anxietatea.

În ceea ce privește tratamentul, ambele condiții se abordează cu medicamente și cu psihoterapie. De obicei tratarea uneia o ameliorează pe cealaltă.

Un obiectiv propus ar fi să tolereze disconfortul de a nu ști ce se va întâmpla și posibilitatea de a fi dezamăgiți.
Atunci când copiii vor deprinde strategii eficiente, vor dezvolta reziliența de a deveni adulți competenți, de succes. Scopul nu este de a eradica total îngrijorarea, ci să o recunoască și să o abordeze pas cu pas.