Autovătămarea: semnale, preconcepții și sfaturi

Cum poate să-și dea seama un părinte că adolescentul său își face tăieturi pe corp?

Din cauză că tăieturile sau semnele auto-provocate pot fi ascunse sub haine, iar frământarea interioară poate fi mascată de o dispoziție aparent calmă, poate fi foarte dificil pentru un membru al familiei sau un prieten să afle ce face adolescentul.

Semnale de avertisment pentru părinți sunt:

• tăieturi subțiri, liniare – majoritatea sunt drepte, paralele, la nivelul antebrațului, uneori pe brațe sau picioare și pot fi foarte discrete; unii își scrijelesc și cuvinte;
• tăieturi sau zgârieturi neexplicabile, ce apar regulat, pentru care oferă diverse scuze (de exemplu că i le-a făcut pisica);
• alte vânătăi sau cicatrici inexplicabile de la arsuri pe pumni, antebrațe, coapse sau pe piept;
• pete de sânge pe haine, prosoape sau așternut;
• obiecte ascuțite – lame, cuțite, ace, bucăți de sticlă, capace de sticlă – găsite printre obiectele personale ale adolescentului;
• accidente casnice frecvente – unii simulează că sunt neîndemânatici, neatenți, ca să explice leziunile;
• purtarea de bluze cu mânecă lungă sau pantaloni lungi vara;
• nevoia de a sta singuri perioade lungi de timp, mai ales în baie sau în camera lor;
• schimbări de dispoziție, ca depresia, anxietatea sau iritabilitatea, izbucniri de furie;
• schimbări în relații, în modul de comunicare sau în performanța școlară.

Copiii care nu pot manageria stresul zilnic sunt cei vulnerabili pentru autovătămare. Comportamentul de a-ți face singur leziuni pe corp este greu de înțeles pentru cineva din afară. Există preconcepții greșite despre persoanele care îl practică.

Auto-lezarea este un subiect tabu. Mulți oameni au păreri greșite despre motivul persoanei care apelează la așa ceva sau despre starea lui mentală.

Iată câteva preconcepții greșite legate de acest subiect:
1 – Copiii și adolescenții care se taie, o fac ca să atragă atenția. Adevărul trist este că ei o fac cel mai adesea în secret; nu încearcă să-i manipuleze pe alții sau să atragă atenția asupra lor. De fapt, vina și rușinea fac să le vină foarte greu să spună și altora și să ceară ajutor.
2 – Cei care se auto-vătămează sunt nebuni sau sunt periculoși. Este adevărat că mulți dintre ei suferă și de anxietate, depresie, tulburări de alimentație sau au suferit anterior o traumă, dar asta nu-i face să fie nebuni sau periculoși. Prin aceste leziuni ei încearcă să facă față. Dacă vor fi etichetați ca nebuni, asta nu-i ajută deloc.
3 – Încearcă să se sinucidă. De cele mai multe ori persoanele care își fac leziuni nu vor să moară. Autovătămarea poate începe după despărțirea dintr-o relație, ca o reacție impulsivă. Poate începe printr-o simplă curiozitate. Pentru mulți copii este rezultatul unui mediu familial represiv unde emoțiile negative nu sunt acceptate și nu pot fi exprimate sau discutate. Copiii obțin un efect antalgic prin el. Când au o suferință emoțională, nu vor simți durerea la fel de tare atunci când se taie singuri.
În timp tăieturile cresc ca și frecvență și număr la fiecare nou episod. Le este mai ușor să o facă. Dar și simt nevoia să se taie mai adânc ca să simtă ceva – ca în adicția de droguri. Unii spun că simt nevoia să vadă mai mult sânge. Bine-nțeles că astfel crește riscul de suicid.
4 – Dacă rănile nu sunt prea adânci, atunci nu e ceva serios. Severitatea rănii provocate nu are legătură cu cât de mult suferă persoana respectivă. Dacă cicatricea e minoră, nu înseamnă că nu este motiv de îngrijorare.

Ce pot face părinții?

De obicei părinții nu știu cum să reacționeze. Când află, pot fi șocați, confuzi sau dezgustați. E bine să admită că asta simt. Apoi să încerce să comunice cu adolescentul, să afle ce l-a determinat să recurgă la un asemenea gest, să-l înțeleagă. Să evite judecarea și criticile, care doar vor înrăutăți lucrurile. Să ofere suport, și nu amenințări, pedepse sau ultimatumuri, care sunt contraproductive. Chiar dacă adolescentul nu vrea să comunice, să știi că va vorbi când va fi pregătit pentru asta. Dar este mult mai bine ca părintele să lase ușa deschisă, ca adolescentul să știe că este disponibil oricând va avea nevoie.

Fii onest și direct cu el, exprimă-ți îngrijorarea – „Am observat niște cicatrici pe corpul tău, vreau să înțeleg ce se întâmplă; și dacă e nevoie o să caut un ajutor”.

Părinții confundă adesea tăierea cu un act suicidal. Asta se întâmplă când văd tăieturile și nu știu cum să le interpreteze. E posibil să-și ducă copilul la urgențe; personalul de acolo nu înțelege comportamentul adolescentului și nu știe sigur dacă e un gest suicidal sau de auto-vătămare; unii ajung și să fie internați din această cauză. Însă primul pas pentru recuperare este psihoterapia cu un specialist care are experiență cu astfel de cazuri. Este esențial ca adolescentul să fie pregătit pentru acest pas. Este necesar ca el/ea să se decidă că n-o s-o mai facă. Orice ultimatum, mituire sau internare n-o să funcționeze. El are nevoie de un sistem de sprijin și tratament pentru tulburarea de bază. Are nevoie să învețe mecanisme sănătoase de a face față.

Însă atunci când adolescenții nu se pot opri, este necesară internarea lor. Șanse de recuperare au doar cei care realizează că au o problemă și că au nevoie de ajutor.

Deci părinții îi pot ajuta pe copiii lor astfel:

• oferindu-le suport emoțional,
• prin identificarea semnalelor timpurii,
• prin scăderea nivelului de stres al copilului;
• prin supravegherea perioadelor critice.

Dar părintele nu poate interveni în locul lui. Este nevoie ca adolescentul să-și activeze propriile resurse ca să nu se mai taie și nu toți au astfel de resurse.

Mulți copii nu se gândesc de ce se taie. Este ca o adicție – își spun lor „de ce să mă mai confrunt cu problema mea, că oricum nu se schimbă nimic”. Dar să te tai nu te ajută decât pe termen scurt, apoi va deveni din ce in ce mai rău.

Atunci când copiii sau adolescenții învăță să-și înfrunte problemele, vor renunța să se mai taie. Vor învăța să comunice prin alte modalități ceea ce-i deranjează, nu făcându-și rău.

În acest scop psihoterapia individuală și de grup îi ajută. Dacă există și o depresie sau anxietate, se poate prescrie tratament. Unul din scopurile principale este recâștigarea respectului și a stimei de sine.

Mulți dintre ei au dificultăți în confruntarea cu situații dificile și cu persoanele care îi înfurie. Au nevoie să învețe să spună NU, să-și spună punctul de vedere pentru că ei nu cred că li se permite asta, în special fetele.

Prin psihoterapie ei pot fi împuterniciți, pot fi învățați să-și asume riscuri în confruntări, să schimbe modul în care se văd pe ei înșiși. Practic sunt învățați să facă alegeri sănătoase pentru ei.