Comportamentul de autovătămare la adolescenți

Autovătămarea presupune un comportament prin care persoana își face leziuni în mod intenționat prin tăierea pielii cu obiecte ascuțite (lame, foarfece, cuțite), producerea de zgârieturi severe, de arsuri făcute cu țigara sau bricheta, lovirea puternică cu pumnul sau cu corpul de obiecte tari, înțeparea pielii cu obiecte ascuțite, împiedicarea intenționată a rănilor să se vindece. Nu are intenția de a fi o tentativă suicidară, chiar dacă așa ar părea.

Este greu de înțeles pentru mulți și în special pentru părinți de ce cineva și-ar produce durere în mod intenționat.

Tăierea începe de obicei ca un impuls, nu este ceva programat dinainte. La o emoție puternică adolescentul se taie, apoi se simte mai bine, poate mai ușurat, iar data viitoare când se mai simte rău, apelează din nou la tăiat. Și astfel se formează un obicei.

Debutul acestui comportament este de obicei în adolescență, unii continuă și ca adulți. Tăieturile pot fi la încheietura mâinii, pe antebrațe, picioare sau pe abdomen. După vindecarea rănilor, pot rămâne cicatrici, unele permanente. De obicei le ascund și sunt remarcate de cineva din anturaj.

Autovătămarea începe ca o apărare împotriva a ceea ce se întâmplă în familia sau în viața lor. Adolescenții simt că au eșuat într-una din ariile vieții lor și prin autolezare vor să-și recapete controlul.

Ei își provoacă durere fizică pentru că îi ajută să-și controleze durerea emoțională – pot fi sentimente puternice de furie, părere de rău, respingere, disperare, depresie sau singurătate.

Și pentru că nu au găsit mecanisme de a le face față sau cele care le folosesc sunt depășite de emoțiile prea intense, sentimentele nu sunt exprimate într-un mod sănătos, se acumulează atât de multă tensiune până când este de nesuportat; tăierea pielii este folosită ca o încercare de a elibera tensiunea sau pentru a-și distrage atenția de la emoțiile prea puternice.

Se confruntă cu sentimente pe care ei cred că nu le pot suporta sau cu evenimente pe care cred că nu le pot schimba, iar autovătămarea le dă senzația că sunt în control.

Unii consideră că doar așa pot să arate celorlalți, respectiv părinților, că suferința lor este reală, altfel lumea nu îi crede.

Dar de obicei le ascund față de ceilalți, inclusiv față de prieteni, pentru că se simt neînțeleși și pentru a evita stigmatizarea sau judecata celorlalți.

Alteori o fac pentru că vor să se pedepsească, și doar provocându-și durere pot compensa sentimentul de vină.

Unii au pierdut pe cineva drag dintr-o relație și vor să scape de sentimentul de singurătate, iar autovătămarea pare să fie singurul mod prin care să obțină ușurare în urma despărțirilor sau a respingerii.

Autovătămarea nu este o doar o ” fază” din adolescență, care va trece odată cu creșterea. Cazurile s-au înmulțit ca urmare a creșterii incidenței depresiei printre adolescenți, ca urmare a tendinței de imitare a semenilor și dorinței de apartenență la un grup și a răspândirii informației cu ajutorul internetului.

Realitatea este că acești copii care se autolezează au mai puține resurse de a face față la stres, mai puține mecanisme de copping.

Unii din acești tineri au și o tulburare psihică: tulburare de alimentație, tulburare de personalitate borderline, tulburare anxioasă, tulburare bipolară, tulburare obsesiv-compulsivă, schizofrenie. Sau pot avea un istoric de abuz verbal, fizic sau sexual. Unii declară că au căutat astfel o modalitate de a se „trezi” din amorțirea ce i-a cuprins post-traumatic, sau o modalitate de a-și exprima durerea, furia legată de acele evenimente.

Există adolescenți care practică autolezarea și care sunt dependenți de alcool sau de alte droguri. Dar foarte mulți dintre adolescenții care se lezează sunt copii obișnuiți, care trec prin criza adolescentină de auto-identitate. Experimentează, încearcă ce au văzut la alții. Unii spun că resimt o plăcere când se taie, se pare că lezarea are un efect similar cu cocaina sau alte droguri care eliberează endorfine și dau un sentiment de bine. Sau, nu de puține ori, sunt copii sensibili, perfecționiști, care își impun standarde înalte și prin tăiere se autopedepsesc.

Care sunt consecințele?

Deși adolescenții se taie cu scopul de a obține o ușurare, aceasta nu durează mult, problemele rămân sau devin mai grave. Eliberarea inițială este urmată în scurt timp de sentimente de vinovăție sau rușine și îl împiedică pe tânăr să învețe strategii mai bune de a se simți mai bine. Să țină secret acest comportament poate fi dificil și îl însingurează. Asta îl îndepărtează de prieteni sau familie și le este afectată și stima de sine.

De obicei adolescenții nu intenționează să-și facă un rău iremediabil atunci când se taie, și nici nu-și propun să-și facă un obicei din asta. Dar acestea se pot întâmpla. Pot să nu aprecieze bine adâncimea tăieturii (mai ales dacă au consumat alcool sau droguri) și să necesite coaserea ei; tăietura se poate infecta dacă se folosește un instrument nesteril sau murdar. Majoritatea nu intenționează să se sinucidă. Este, de obicei, o încercare de a se simți mai bine, nu de a termina cu viața. Dacă totuși este o tentativă de suicid, ea a apărut din cauza problemei de bază, nu a obiceiului de a se tăia. Și dacă nu învață alte metode de a face față durerii emoționale, au risc mai mare de a dezvolta depresie severă, dependență de alcool sau droguri sau risc de suicid.

Poate fi și un comportament compulsiv, care se întărește pe măsură ce se repetă. Creierul face o falsă conexiune între sentimentul de ușurare și actul de a se tăia, și apoi caută ușurarea când se acumulează din nou tensiunea. Astfel tăierea poate deveni ca o adicție, când este aproape imposibil să te opui. Un comportament care a început ca o încercare de a fi în control, ajunge să te controleze.